The Whisper of a Star

*Capitolul 7*

        Noaptea se apropie cu repeziciune, vrând, parcă, să dea buzna în mintea mea și să fure lumina stelei ce zace în mine. Nu mă gândesc s-o aștept, așa ca mă teleportez în cosmos și aștept ca lumina mea să mai piardă o sclipire printre firele de nisip ce se încurcă neobosit în clepsidra timpului. Gândurile mă poartă departe, pe alei întunecoase și neumblate....

                 - Hei! 

Glasul enervat al unei stele palide mă scoate din fântâna fără sfârșit a gândurilor mele.

                - Da,scuze, mă gândeam la ceva! spun eu, dezmeticindu-mă cu greu din visare

                - Am venit să-ți aduc ceva de la Sapphire. A spus că nu se simte bine. Sinceră să fiu, cred că-i lipsește ceva păr și de asta îi este rău. Ai idee ce i s-a întâmplat?

                - Nu, Greylyn! Dă-mi odată ce mi-a trimis pacostea aia și vorbește mai puțin că deja mă doare capul! Poți să te duci să-i spui, că dacă vrea să-și recupereze firele de păr pierdute, poate să treacă pe la mine, să avem o discuție ,,amicală"...

                - Deci tu ai fost! Nenorocito! Cred că avea dreptate mama ta: creaturile ca tine nu se nasc de două ori. Se nasc odată și ,,au grijă" de toată lumea. Nu-i așa, Shyla?

               - Îmi pare rău, dar nu țin minte să-ți fi cerut părerea! Așa că, ai face bine să faci stânga împrejur și să dispari! Nu mă interesează ce crezi tu!

Când am spus asta, pereții s-au colorat brusc in albastru electrizant amestecat cu pete roșii și gri. Bănuiesc că însemna că nu eram chiar în culmea furiei, dar Greylyn n-avea de unde să știe asta, așa că, am avut plăcerea de a vedea mai multe expresii pe ,,fața'' ei. Mai întâi, a fost șocată, apoi mirată, apoi speriată de-a binelea.

              - Am înțeles! Nu te mai deranjez data viitoare! Ți-am lăsat mesajul de la Sapphire pe pat. Am plecat! îmi zice ea, în cele din urmă cu un ușor tremur în glas și aproape fugind către ieșire.

În urma ei, zâmbesc ușor și mă întind pe pat, cu mesajul de la ,,scumpa mea mamă" în mână. Îmi amintesc că i-am cerut să-mi transmită cine sau ce este tatăl meu, ba chiar să-mi relateze toată povestea, mai ales partea în care apar eu pe lumea asta fără niciun sens. Cu sufletul la gură, iau scrisoarea și încep s-o citesc:

             Ce mai faci, bestiuță? Nu ți-e dor de mine? Lasă, să nu ai mustrări de conștiință, pentru că oricum vei plăti înzecit pentru ce ai îndrăznit să-mi faci!                                                                                                  Oricum, să trecem la subiect. L-am văzut pe tatăl tău când încă eram o copilă, nici nu aveam o sută de ani împliniți, și îmi doream să văd și să cunosc tot ce e în lume. Îmi doresc să fi fost o stea normală, cu ambiții și vise normale. Dar nu, n-a fost așa(din păcate pentru mine, pentru tatăl tău...dar, mai ales, pentru tine).                                                                                                                          Totul a început într-o noapte senină, în care tot cerul mi se părea a fi al meu și posibilitățile de a-mi petrece timpul, nelimitate. Am hotărât să cobor puțin pe pământ ca să văd dacă lumea se vede la fel de frumos de jos, cum se vede și de sus, din înaltul boltei cerești. Am mers eu ceva timp, tot admirând minunățiile de pe Pământ, până când am dat cu ochii de un bărbat adormit cu o carte în brațe, pe iarba din spatele liceului la care ești tu elevă acum. Curioasă, m-am apropiat de el și am început să-l privesc. Țin minte că avea niște sprâncene groase, gene anormal de lungi și feminine, buze pline și cărnoase, dar și o statură impresionantă. Cu toate acestea, lucrul cel mai frumos la el era părul său țesut parcă din dorințele lunii, de o culoare albă, pe care se reflectau razele stelelor, făcându-l să arate ca un licurici de argint în mijlocul nopții. Cred că l-am privit fascinată zeci de minute, până când el a deschis ochii și m-a văzut aplecată deasupra lui, studiindu-i trăsăturile. M-am speriat şi....lasă, restul îţi voi spune în scrisoarea următoare. Până atunci, sper să dispari  şi să mă laşi în pace......

                  Îmi venea să distrug ceva de furie. Pereţii au început să se coloreze ameninţător în violet şi roşu. Tocmai când începeam să aflu şi eu ceva, ea s-a oprit cu povestitul chiar la partea cea mai interesantă...off, dacă aş şti ce rost am sau cum am devenit ceea ce sunt, poate aş reuşi să devin ori om, ori stea.....să nu mai fiu o creatură blestemată captivă în propriul corp.....dar, bănuiesc că niciodată nu e de ajuns să speri, să vrei şi să încerci..e nevoie de mult mai mult....

&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&

    Deci....s-ar putea să vă fi dezamăgit cu acest capitol, mai ales că l-am publicat atât de târziu, dar am avut Evaluarea Naţională şi după a trebuit să mă acomodez cu liceul şi tot aşa........Ştiu că sunt scuze jalnice, dar sper să înţelegeţi.......Voi încerca să postez capitolul următor cât mai repede, dacă vă place cartea.......Pupiciii <3  =)))