Despre Noi

Ce înseamnă o relație perfectă?

Să vorbiți ca doi buni prieteni. Să vă jucați ca doi copii. Să trăiți ca soțul și soția. Să vă apărați unul pe celălalt ca fratele și sora. Și să vă iubiți ca nimeni altcineva.

Fiecare aleargă după relații perfecte, fără a ști cel puțin cum să înceapă una. Să iubească mult? Să se dedice total? Să facă sacrificii? Să lupte? Păi bine, eu zic că nu există relații perfecte. Întotdeauna va fi ceva de aranjat, pe cineva de iubit mai mult, cumva de implicat mai tare. Greșeala pe care o fac toți e că se leagă de acest mai mult și duc relația în reproș și nemulțumire. Iar unde este reproș, este și insuficiență de dragoste. Și unde nu e dragoste, nu e relație. Doi oameni care au decis într-o zi să trăiască împreună mai mult decât o fac cu alții, care sunt de acord să doarmă în același pat și să mănânce același mic dejun ar trebui s-o înceapă mai simplu, mult mai simplu. Lucrurile bune le construiești în timp. Oamenii perfecți se modelează în timp.

Timpul îți demonstrează dacă vrei tu să te culci în fiecare noapte lângă același om și dacă vrei să te trezești în fiecare dimineață alături de el și în tot acest timp să nu fie nimeni altcineva și să construiești, să îți pese, să ajuți, să cedezi uneori. Și asta să fie reciproc. Așa vă demonstrați unul altuia, indirect, că nu este un simplu flirt, nu e o aventură și nicidecum dorința să profiți pe câteva zile de un om. Așa ajungi să iubești omul de alături pentru că îți face cafeaua dimineața, pentru că îți spune noapte bună și nu o face obligat, pentru că atunci când ai avut nevoie nu a fugit, ci te-a ajutat. Pentru că tu ca femeie sau ca bărbat vrei să faci aceleași lucruri nu din obligație, ci pentru că vrei. Pentru că așa simți. Pentru că și tu iubești. Ajungi în momentul în care curpinzându-l pe la spate sau culcându-te la pieptul lui înțelegi că fără omul acesta nu ai putea să fii tu. Că el îți completează lumea și cu el te simți în largul tău. Nu îți ia din libertate, dar nici nu te lasă să gândești măcar că ai putea fi cu alții, prin felul său de a fi. Nu îți reproșează multe, ci îți explică. Nu te place așa de umplutură, ci te iubește cu adevărat. Trăiești alături de el, cu vesela și hainele spălate, cu obiceiuri și mofturi personale, cu momentele când e bolnav sau când te vede cu o bucată de grăsime în plus pe la șolduri. Și atunci apar gândurile că cu omul ăsta ai putea trăi o viață, cu el ai putea avea o familie și copii pe care să-i creșteți. Că alături de el ai vrea să îmbătrânești. În tot acest timp, cei care își vor planifica fiecare secundă trăită împreună și vor comenta fiecare clipă trecută altfel vor rămâne blocați în nedumerire: este el sau nu este omul meu?

Tu deja vei ști cine este omul tău și acel om va ști la fel. Deja veți fi fericiți în felul vostru. Vă veți vorbi ca doi buni prieteni, ajutându-vă, nefiindu-vă teamă să dați sfaturi, idei, sugestii, să fiți uneori critici. Vă veți juca ca doi copii și nu veți uita că fiecare dintre voi în suflet încă este un copiL. Bărbații sunt uneori ca niște copii și femeile sunt uneori ca niște copii. Asta nu o schimbi. Veți trăi frumos viața ca doi soți, care se cunosc de ceva vreme și tot de atâta timp aduc mereu prospețime în relația lor. Care se respectă dar nu au uitat nici de nebunia unei iubiri adolescentine, cu nopți nedormite de dragoste. Vă veți ajuta reciproc, ca fratele și sora. Vă veți înțelege și mirați veți fi uneori cum de ghiciți ce vrea să facă celălalt sau să spună. Asta nu va fi deprindere, ci înțelegere. Și vă veți iubi. Cum? Asta nu v-o spun. Pentru că fiecare se iubește în felul său. Trebuie doar să știți că felul vostru va fi cel mai special, cel mai bun și cel mai îndrăzneț. Iubiți-vă, dragilor, iubiți-vă frumos și fără a vă face singuri probleme. Doar așa veți încerca cel puțin să aveți o relație perfectă. Deși dacă faceți astea, ea perfectă va fi demult.