Măști și secrete (publicată)

Capitolul 10

       Însă când ajung în parcarea stadionului, încep să bombăn înfundat. Am uitat cu desăvârșire că am venit cu mașina lui Kelsey și acum nu am cu ce pleca.

     Oftând adânc, îmi scot telefonul pentru a suna după un taxi, dar aparatul îmi este smuls din mână și fac un pas în spate, speriată și aproape țipând.

     - Nu ai nevoie de taxi, te duc eu!  

     - Maddox! răsuflu ușurată, însă el mă privește încruntat câteva clipe, apoi îmi întinde telefonul.

     Dar imediat ce am pus mâna pe aparat, încheietura îmi este prinsă ca într-o menghină și Maddox mă trage spre el. Suficient de aproape încât să îi simt respirația pe față, dar fără să ne atingem.

     - Ți-e frică de mine? mă întreabă punându-și un deget sub bărbia mea și ridicându-mi chipul spre al lui.

     Mă simt mică față de el și tremur toată pe interior, iar picioarele parcă îmi sunt de gelatină. Simt o multitudine de lucruri atunci când îl văd și toate cresc în intensitate când suntem aproape dar, cu siguranță, nu îmi este teamă de el. Mă sperie ceea ce simt, mă sperie cât de multe lucruri pot simți într-o secundă, dar teama lipsește din ele.  

     - Nu! răspund aproape în șoaptă și îi simt corpul detensionându-se imediat.

     Dar eu rămân la fel de încordată. Am plecat de pe stadion cu o hotărâre în minte: pentru următoarele săptămâni, să stau departe de amândoi și nu am reușit să o fac nici cinci minute! Mai repede decât am crezut, mă găsesc din nou în apropierea lui Maddox și sunt la fel de răvășită ca de fiecare dată.

     - De unde ai știut că nu am cu ce pleca?

     Ochii lui îmi studiază cu atenție chipul, oprindu-se câteva clipe pe gura mea, și nu pare să-mi fi auzit întrebarea.

- Kelsey! îmi răspunde cu întârziere. După ce ai plecat, mi-a arătat cheile de la mașină. Am înțeles imediat că ai venit cu ea și îmi dădea de înțeles că ar fi cazul să te duc acasă dacă tot ai plecat din cauza mea.

Gândul că prietena mea joacă rolul de Cupidon mă enervează și mă bucură deopotrivă, dar nu mă pot gândi acum la ea. Strigătele care se aud de pe stadion îl fac pe Maddox să se încrunte din nou, probabil amintindu-i de existența lui Wade.

Fără să mai rostească un cuvânt, își împletește degetele mâinii cu ale ale mele și pornește prin parcare trăgându-mă după el, bănuiesc că spre locul în care are mașina parcată. Sau motorul. Căci se oprește lângă același motor negru cu care l-am văzut prima oară.

Abia acum îmi eliberează mâna și îl privesc fascinată cum își trece un picior lung peste motor, așezându-se comod. Dar nu mai există nicio fascinație în privirea mea când îmi întinde mâna și îmi face semn să urc în spatele lui.

- Nu cred că este o idee bună! îi spun cu reținere.

- Brittany, în momentul ăsta și eu aș prefera să fiu cu mașina și să nu mă chinui tot drumul simțindu-te încolăcită în jurul meu. Dar nu sunt, așa că urcă-te și nu mai comenta!

Nu știu dacă am rămas cu gura căscată sau nu, dar știu sigur că am rămas fără aer, chiar dacă nu cunosc motivul exact. Nu știu asupra cărui lucru să mă concentrez: că va trebui să străbat un drum de câțiva kilometri încolăcită în jurul lui sau faptul că a recunoscut că acest lucru îl chinuie.