Alături De Tine 2 (Finalizată)

1. Confuz.

Zgomot. Prea mult zgomot. Scârțăit de frâne. Un telefon care sună încontinu, șoapte, rugăminți să mă trezesc, suspine. Toate astea sunt in capul meu și mă agită. Simt că îmi explodează capul.

Cu greu, abia reușesc să îmi deschid ochii, îi simt mult prea grei pentru o trezire banală. Iarăși galagie.
De data asta e doar un aparat care cred că a luat-o razna. Apoi un om, îmbrăcat în alb vine spre mine.

- Bună seara tinere! Era și timpul! Mă uit la el, ca la mașini străine; timpul pentru ce? Ce caut într-un spital.
Aseară m-am pus în pat, nu consumasem nici un drog, băuturi sau altceva.
Doctorul, vede că nu îi răspund nimic, face o cută de nedumerire apoi își scoate pixul, cu lanternă. Începe să îmi analizeze ochii, apoi verifică aparatele în legea lui.

- Spune-mi numele tău! Îmi spune serios.

- David. David Lawer. Îi răspund încruntat. Se mai uită pe dosare, apoi se așează pe marginea patului.

- Domnule Lawer, în ce an suntem? Mă uit la el, ăsta chiar e prost, sau se preface?!

- Două mii paisprezece. Îi aud un oftat ușor. Se uită la mine în ochi, căutând ceva. Nu știu ce găsește, dar oricum și pentru el este o luptă interioară dacă să îmi zică ceva sau nu.

- Prea bine. David, tu ai avut un accident. Ți-ai pierdut memoria ultimilor doi ani. Ești puternic și poți accepta asta. Nu-i așa? După ce termină de vorbit mai aștept trei- patru secunde apoi îmi eliberez tot aerul adunat în plămâni. Expir zgomotos, clipind des. Nu imi vine să cred.
- Nu știm ce s-a întâmplat, ce te-a făcut să conduci pe drumul acela, de ce erai grăbit, nimeni nu știe nimic. Toate persoanele care au venit la tine, nu știu nimic. Tatăl tău va fi aici mâine dimineață, așa face de când ești aici.
Continuă să vorbească întruna. Eu nu îl mai ascult. Mintea mea refuză să mai asculte. Conduceam? Eu nu am permis! Tată? Tatăl meu m-a părăsit de mic copil.
Nu mai înțeleg nimic.

Văzând că nu îl mai ascult, doctorul pleacă, probabil spunându-mi să am grijă sau noapte bună, habar nu am!

Mă uit în jur, apoi privirea îmi cade pe o felicitare. Un cal. Negru superb.
O iau în mână și o deschid. Un scris frumos, îngroșat.

Până când soarta va fi atât de crudă și va lupta împotriva mea, încât să ne despartă. Te iubesc!

Mă tot gândesc la expresie, e minunată, nu știu cine ar putea fi, eu nu am pe nimeni care să mă iubească.
O miros involuntar și e un miros atât de unic dar atât de familiar.

Cine sunt? Cu întrebarea asta m-am trezit. Capul mă doare încontinu. Asistenta mă agită mai tare făcându-mi capul să îmi plesnească de durere.
Felicitarea o am în mână încă de seara trecută, am adormit cu ea, cu gândul la ea.

Ușa se deschide ușor, apoi o claie de păr blond își face apariția. Zâmbetul larg și contagios al surorii mele apare și el imediat. Îmi sare în brațe bucuroasă. Știu că relația cu sora mea era foarte bună, ceea ce înseamnă că nu s-a schimbat nimic.

- In sfârșit frațioare! Era și timpul să te trezești. Îi răspund doar zâmbind când o văd atât de fericită.
- Știu că nu îți amintești ultimii doi ani, așa că ți-l prezint pe iubitul meu Andrew. Abia acum observ, silueta altei persoane în salon.

Mă uit la sora mea, apoi la persoana de lângă ea. Mă încrunt puțin.

- Noi nu ne-am bătut cât de curând la școală?! Îl întreb sceptic. Sora mea pufnește într-un râs colorat, bătându-l ușor pe umăr.

- Dacă curând înseamnă doi ani?! Da. Ei bine, ne-am împrietenit după bătaie. Mi-ai luat apărarea în fața unui grup de băieți de la școală.

- De cât timp sunteți împreună?! Îl întreb serios. Chiar nu prea îmi vine să cred că sora mea, e cu un prieten de al meu.

- Cinci luni. Îmi răspunde sora mea. Înseamnă că am fost de acord cu relația asta. Sau cel puțin așa vreau să cred. Sunt prea confuz.

- Cât am fost în comă? O întreb pe sora mea. Iar privirea îmi cade din nou pe felicitare care am pus-o înapoi pe măsuța de lângă pat.

- Douăzeci și unu de zile. Îmi răspunde prietenul meu. Îmi întorc privirea spre Sophja și o văd îngândurată, cu ochii pe felicitarea mea.

O iau în mână și o întind spre ea. Vreau să o vadă.

- Ai idee, de la cine este?! O întreb. Prinde felicitarea în mână, deschizând-o. O citește, apoi observ cu îi tremură buza. O mușcă agresiv doar pentru a nu plânge. Îmi ascunde ceva.

- Nu. Îmi raspunde sec. Îmi evită privirea iar eu oricât aș caută-o, pur și simplu mi-o evită.

- Azi te externează. Am început facultatea de o săptămână, așa că nu ai pierdut prea multe. Sunt în același profil cu tine, așa că te voi ajuta. De data asta a vorbit Andrew. Iar eu am rămas încă cu privirea pe sora mea, care s-a îndepărtat de patul meu și privește melancolică pe geam.

- Facultate? Eu sunt din ce în ce mai confuz. Aveam eu, planuri de facultate?

- Tatăl tău. El nu a știut ce vrei să faci, așa că te-a înscris la facultate. Mă încrunt spre Sophja și decid totuși să mă revolt.

- Dar tu știai ce planuri am! Sau cel puțin aveam! Mă agit încât aparatul care îmi arată pulsul începe să scoată sunete.

- Calmează- te! E tatăl tău. Ști că pe mine mă urăște. Nici măcar nu m-a ascultat ce aveam de spus.

- Calmează-te frate! Ea nu are nici o vină. Vei vorbi cu tatăl tău când vine aici. Îi i-a apărarea Andrew, surorii mele.

- Îmi pare rău. Nu înțeleg nimic. Nu știu nimic. Simt că disperarea își face loc în sufletul meu, încep să fiu impulsiv. Mă apuc cu mâinile de cap și îmi vine să urlu de durere.

Simt brațele surorii mele, care mă îmbrățișează. Îmi umblă cu degetele prin păr și observ că îi curg lacrimi. Mă strâge încă o dată mai strâns, șoptindu-mi la ureche Te rog revino-ți! Are nevoie de tine, așa cum ai tu de ea.

Andrew, dă mână frățește cu mine, lăsându-mi promisiunea că va veni după amiază după mine când mă voi externa.
Sophja îmi zâmbește trist. Și pot citi în ochii ei, durere.

Eu mă simt de parcă sunt căzut în cap. Tată apărut peste noapte, facultate, iubitul surorii mele, felicitare cu te iubesc dar și minciuna surorii mele, în privința felicitării.

Bună!!! Acesta este primul capitol. Vă rog să îmi spuneți părerea voastră dacă merită să o continui. Pupici!