Jurnalul zilelor pierdute

Capitolul 7

Ma trezesc...ce s-a intamplat? Nu-mi amintesc nimic... Dar...sunt in bratele cuiva...si ma simt bine...in siguranta. Deodata, imi amintec tot ce se intamplase...discutia, imbratisarea, lacrimile...totul. Incep sa lacrimez din nou, cand il aud spunandu-mi:

-Em, abia te-ai trezit si deja plangi din nou? Abia te-ai oprit!.Oricum , ma bucur sa vad ca nu dormi prea mult...apropo, nu ca n-ai fi draguta cand plangi, dar mi-ai cam umezit camasa...spuse Josh, glumet cat de cat.

In acel moment, imi ridic privirea, vazandu-i chipul zambitor. Primele mele cuvinte au fost:

-Gomenasai!

-Poftim?

-Scuze...scuze...vroiam sa spun scuze...

-Nu...inteleg! Dar m-am mirat ca ai vorbit in japoneza...! De unde stii?

-Poveste lunga...dar tu cum de ti-ai dat seama ca am vorbit in japoneza? Multa lume ar fi zis ca e chineza...

-Mai intai raspunde-mi tu la intrebare, apoi iti spun si eu.

-Pai...bunicul meu e japonez si sta putin cam rau cu auzul...ar fi fost putin cam imposibil sa nu stiu japoneza...Dar tu? De unde stii?

-Poveste lunga...parintii mei sunt consilieri la amsada, astfel incat din 5 in 5 ani ne tot mutam in alta tara...Pe scurt, m-am nascut in Japonia, am inceput scoala in Franta si-am terminat-o in Germania. Dar tu...ziceai ca bunicul tau e japonez...n-ai nicio trasatura asiatica...!

-Pai bunicul e japonez, bunica e din Germania, iar primul lucru pe care l-au facut dupa ce s-au casatorit si au venit in Anglia a fost sa o adopte pe mama! am spus cu un usor suras.

 -Ce familie complicata ai...spuse el cu un ton ciudat, avand o privire si mai ciudata. Totusi, ma intrebam...

-Ce?

-Ce cauti in trenul spre Oxford?

-Pai...stii tu...am terminat liceul cu note foarte bune si aveam de ales intre facultate si bine cunoscutul "mai doriti si cartofi prajiti" (aici am auzit un mic suras din partea lui), asa ca am ales facultatea. Parintii mi-au dat de ales intre Oxford si Cambridge. Am ales Oxford.

-De ce ai ales Oxford? intreba el, cu o oarecare retinere, pe care, sincer, nu mi-o pot explica.

-Imi placea cum suna...spun eu, rosindu-ma putin caci ma simteam putin rusinata datorita raspunsului pe care l-am dat. Dar tu?

-As putea spune ca e o traditie de familie, sau ca ei au venit la mine in genunchi, asa ca nu i-am putut refuza sau alte motive pompoase, dar, sincer, ca si tine, datorita numelui. Oricum, tu ce vei studia? Adica, unde esti?

-Pai...la stiinte sociale...nu ma intreba de ce, pentru ca habar nu am. Probabil ca ma gandeam sa continui cu psihologia in speranta ca, daca voi trata alti oameni, probabil voi reusi sa ma tratez si pe mine...! D-dar tu?

-Aha...interesant. Deocamdata nu vreau sa stiu ce probleme ai avut in trecut. Voi avea destul timp sa aflu de acum incolo. Oricum, eu sunt student in anul 3 la drept si politica! Vreau sa fiu ori un avocat de care le e tuturor judecatorilor frica, ori al nu-stiu-catelea presedinte al Americii! si dupa aceasta ultima fraza incepu sa rada, cel mai probabil, de faptul cum il priveam...

-Scuze! Scuze! Imi pare rau!...am spus eu, panicata, cand se opri din ras si se uita destul de serios la mine.

-Pentru ce iti ceri scuze, de fapt? si afisa zambetul lui caracteristic. Ca sa stii, eu glumeam mai inainte cu visele mele de viitor. Dar vad ca esti aceeasi de acum 5 ani...poate doar putin mai nesociabila, dar totusi, esti aceeasi. Nici pe atunci nu-ti prea dadeai seama de glume.

Apoi ma privi cald, cuprinzandu-ma cu un brat si aducandu-ma mai aproape de pieptul sau.

Multa vreme am stat astfel, tacuti, dorindu-mi sa stiu la ce se gandeste. El privea visator, dar totusi concentrat, drept inainte, iar eu ma uitam la el, fiind fericita. Ma gandesc ca tot este doar un vis, din care ma voi trezi curand, continuandu-mi viata mea trista de dinainte, desi nu-mi doresc.

-Em, stii? Mi se pare ca totul e prea frumos...mi-e frica ca totul ar putea fi doar un vis...si spuse aceste ultime cuvinte, dupa care ma privi afestuos, sarutandu-ma pe frunte.

In acel moment, am rosit, ghemuindu-ma la pieptul sau si dorindu-mi ca acele clipe sa nu se mai termine...!