Jurnalul zilelor pierdute

Capitolul 6

Astazi e ziua cea mare...plec la facultate. Am avut de ales intre Cambridge si Oxford...am ales Oxford. De ce? Nu-i nici un motiv special...doar ca, doar ca...cred ca mi-a placut cum suna. A mai ramas o ora pana la plecarea mea la gara, de unde voi lua trenu catre Oxford. Nu stiu de ce, dar am sentimentul ca mi se va intampla ceva ce-mi va schimba viata.

Timpul trece...tic-tac-tic-tac...capul incepe sa ma doara, ticaitul ceasului fiind cu adevarat iritant. Simt de parca fiecare clipa este mai lunga decat precedenta...o fi sentimentul nerabdarii? Sicer, nu stiu!

Aud pe cineva urcand scarile, indreptandu-se catre camera mea; cineva bate in usa, spunand:

-Emily, e timpul sa mergem la gara, altfel vei intarzia! Nu cred ca vrei sa pierzi trenul...I-ati bagajele si vino jos, sa-ti iei ramas bun de la ceilalti! spuse tata, oarecum nerabdator.

Am luat in mana trolerul...desi este destul de mare, e foarte usor. De ce? Penrtu ca nu am avut indeajuns de multe lucruri incat sa-l umplu, devenind astfel greu. Cobor incet scarile. Familia mea asteapta la capatul lor. Mama o tine in brate pe Iris, iar Justin pare indiferent ca de obicei. Desi stiu ca-i nerabdator sa scape de mine, stiu totusi ca imi va simti lipsa...

Am ajuns la capatul scarilor. Mama a pus-o jos pe Iris, ma imbratisa si spunandu-mi, avand ochii in lacrimi, cat de mandra e de mine si ca ii va fi dor de mine. Urmatoarea a fost Iris, aceasta imbratisandu-ma si ea la randul ei, si privindu-ma cu ochii ei mari si inacrimati, spunandu-mi parca sa nu plec. Dupa ce mama a reusit s-o desprinda pe Iris de mine, Justin a venit la mine, am dat amandoi mana, iar el, c-un ton plin de umor, mi-a urat noroc si, ca sa-l citez, "Buon-Voyage".

Tata, nerabdator, deja a dus bagajele in masina, urmand sa ne luam la revedere la gara.

Drumul n-a fost prea lung, caci locuim relativ aproape de Gara Paddington. Ajunsi acolo, tata m-a condus pana in fata vagonului in care urma sa stau, ma imbratisa, imi ura mult noroc si ma sfatuise sa fiu atenta la baieti...eram 100% sigura ca o sa spuna ceva de genul asta la plecare. Mi-am luat si eu ramas bun de la el, mi-am urcat bagajul in vagon, el fiind urmat de mine, si cum mi-am stabilit echilibrul, trenul a si pornit, parasind astfel gara.

M-am uitat pe bilet, sa vad unde ar trebui sa merg. Vagonul 10, compartimentul 5, locul 1...ok, s-a notat!

Intru in compartiment...era doar o persoana: norocul meu. Imi ridic troller-ul pentru a-l pune in plasa de bagaje, auzind o interjectie de mirare din partea "vecinului" de compartiment. Ma ridic pe varfuri, pentru a putea sa-mi asez mai bine geanta, cad, deodata, trenul pune o frana brusca, dezechilibrandu-ma si cazand, bagajul meu prabusindu-se si el peste mine...dar...dar cineva l-a oprit, chiar inainte de a ma lovi. Respectivul mi-l pune pe plasa, dupa care se apleaca catre mine, intinzandu-mi mana. Se pare ca vecinul meu nu-i o persoana indiferenta. Ma intreba, cu un ton ce trada ingrijorarea:

-Esti bine? Te-ai lovit? De atatea ori am spus ca cei de la caile ferate ar  trebui sa anunte pasagerii cand urmeaza sa puna frane,...dar na! Asta e viata! si astfel, totul lui se transforma dintr-o data din unul ingrijorat, intr-unul glumet. Acest stil de abordare mi se pare destul de cunoscut.

-Mda...sunt bine! Multu...si, vazandu-i chipul, nu mai pot scoate din un cuvant, fiind prea mirata si gandindu-ma ca nu se poate...nu inteleg cum...se poate intampla asa ceva! Ochii aceia caprui...parul acela saten spre blond...chipul acela glumet...e...e...JOSHUA! Nu-mi vine sa cred...dupa...dupa atata timp...el e chair in fata mea! Dar de ce? Dar cum? Nu inteleg nimic...

-Mmm...Sigur esti bine? Ai oprivire total aeriana...si nu ca nu m-as simti flatat, dar te uiti cam insistent si ciudat la mine...spuse el, trecand de la tonul glumet la unul speriat.

Abia atunci m-am trezit, punandu-mi gandurile cat de cat in ordine, spunandu-i:

-D-d-da! Sunt bine! Scuze, dar imi aduci aminte de cineva pe care l-am cunoscut mai de mult...Scuze din nou! si aceastea au fost ultimele cuvinte pe care le-am putut spune pana sa incep sa rosesc...cel putin, cred ca roseam, din moment ce-mi simteam obrajii fierbinti.

Mi-a intins mana din nou pentru a ma ajuta sa ma ridic, iar eu am primit-o. Ma ridica atat de brusc si cu atat de multa putere, incat m-am trezit brusc in bratele lui...am inceput sa tremur.

-Scuze, scuze! N-am vrut sa te sperii! Sau ti-e frig?

-Nu-i nimic! Si...si sunt bine! si astea au fost ultimele mele cuvinte dinainte de a fi inconjurata de intuneric...

M-am trezit...ma doare capul ingrozitor...ce...ce s-a intamplat mai exact? Ma ridic si aud o voce ce era mai frumoasa decat cele mai dumnezeiesti acorduri de chiatara, spunandu-mi:

-A, te-ai si trezit! Te simti bine? Scuze pentru mai devreme. Oricum, ma bucur sa vad ca te trezesti la fel de repede precum lesini.

-Poftim? Am lesinat? Scuze si...si nu-i nimic! am spus eu, abia putand lega acele cateva cuvinte spuse. Si...cum te numesti?

-A, da, scuze! Ce nepoliticos din partea mea! Am uitat sa ma prezint...Eu sunt Joshua Black. Dar tu?

-Poftim? am spus eu, nedandu-mi seama ce mi se intampla.

-Care-i numele tau, vreau sa spun.

-Aaa...e sunt Emily White! am zis eu, auzind un suras din partea lui. De ce razi? Am spus ceva gresit?

-Nu...doar ma gandeam...e amuzant. Nu suntem Mr Black & Mr White, suntem Mr Black si Miss White...

-...si impreuna alcatuim echipa Grey...!

-Tare faza cu Team Grey...sincer, nu ma gandisem la asta...Oricum, ma gandeam...

-La ce? am intrebat, tonul meu sunand putin obsesiv...

-Imi aduci aminte de o fata pe care am cunoscut-o acum 5 ani...tot Emily o chema...si avea o sora mai mare...dar e o poveste lunga si nu cred ca te intereseaza...

-Da? am spus eu cu o urma de speranta in glas. Spune, am timp! vroiam sa fiu sigura ca nu ma insel, riscand o umilinta ce cu greu ar putea fi uitata.

-Ok...daca insisti...Am cunoscut-o la un majorat. L ainceput a fost mai timida, cam ca si tine, acum, dar am facut sa bea si sa fumeze. Dupa cateva ore era varza, si vroia sa mearga acasa singura...dar stiam ca nu ar putea sa ajunga teafara singura, asa ca am inventat o scuza destul de stupida ca sa o pot insoti...plus ca, nu vroiam sa ma despart prea devreme de ea, pentru ca imi devenise simpatica...desi am mers vreo ora in degeaba, mi s-au parut cateva secunde, penrtu ca...sincer, cam aveam sentimente penrtu ea...Dupa ce-a vomat a nu stiu cata oara, a aparut si sora-sa cu iubitul ei. Tipul mirosea a bautura de la mare distanta, s-a urcat la volan, si, cu muzica la maxim, a dat intr-un copac. Baiatul a iesit, dar sora lui Emily a ramas in masina, iar, din cauza unei scurgeri de ulei, aceasta a explodat, iar Emily a fost grav ranita...Dupa ce a luat-o salvarea, n-am mai stiut nimic de ea...

-Si...spuneai ca ai avut sentimente pentru acea fata...inca le mai ai? Sau...daca ai revedea-o acum, sentimentele tale ar fi aceleasi?

-Nu stiu...probabil ca da...adica, o parte din mine inca mai tine la ea...

-Si daca cineva ti-ar spune ca ea sa afla chiar in fata ta?

-I-as spune ca-i nebun! spuse el pe un ton glumet, dar totusi serios.

-Atunci fa-ma nebuna!

-Poftim? Cum adica? intreba Joshua, confuz.

-Vreau sa spun ca...ca...

-Ca ce?

-Ca eu si acea Emily pe care ai intalnit-o acum cinci suntem una si aceeasi persoana...

-Glumesti? E o gluma, nu? Zi-mi te rog ca-i o gluma si ca-ti place sa te joci cu nervii mei!

-Daca as spune asa ceva, as minti...

-Bine...dovedeste!

-Poftim?

-Vreau sa-mi spui cum o chema pe sora ta si pe iubitul ei!

-Numele ei era Violet, si-al prietenului ei, Trey.

-Nu-mi vine sa cred...tu esti...tu chiar esti...acea fata de acum 5 ani...eu...eu...

-Stii, cred ca o sa ies pu...si cum m-am ridicat de pe scaun, el ma imbratisa brusc, spunandu-mi:

-Am mai aflat un lucru despre tine...esti sadica! Abia te-am regasit, si tu te astepti sa te las sa ma parasesti din nou, chiar si penrtu un moment?

Si cu aceste ultime cuvinte, l-am imbratisat, incepand sa plang infundat...