I Am Meaner Than My Demons

Chapter 32~No title!

Ok,nu ştiu dacă am spus asta până acum...
Şi dacă am spus-o,probabil nu m-ați înțeles.
Însă țin foarte mult,deşi nu ştiu de ce,să mă revolt puțin.
Nu,nu sunt genul care vă înjură de toate neamurile şi alte cuvinte jignitoare.
Nu sunt nici genul răzbunător dar eu prin asta mă exteriorizez,prin scris.
Iar de data asta chiar vreau să mă revolt puțin,împotriva voastră.
Nu dau nume deci nu aveți de ce să mă judecați sau să mă trezesc mâine cu mii de înjurături în privat.

Nu vreau să mă părăsiți pentru că vă judec.

Nu vreau să mă urâți pentru că mă revolt împotriva voastră.

Dar eu chiar asta vreau să fac.

Bun,totul a început încă din momentul în care un "el"...

(Nu contează cine,niciuna din cunoştințele "noastre"comune nu are wattpad ca să-l identifice şi nici el deci mă simt bine să-l insult atâta timp cât el nu poate afla)

...a ieşit din viața mea la fel de frumos şi gentil cum a şi intrat.

A fost frumos la început şi la fel de frumos şi la sfârşit.

Ştiu că...încă sunt mică şi pot fii judecată prin expresia
"Hai mă -_- la 12-13 ani nu ştiți ce-i aia dragoste şi faceți prea mare caz din asta.Nu aveți cum să suferiți,sunteți prea mici"

Ei,asta nu e adevărat,din punctul meu de vedere.

Ştiți mereu să ne judecați,
Să ne spuneți că nu a fost real,
Şi că ce a fost,noi am visat.

Că...noi ar trebui să ne vedem de curcubeele noastre,să credem în unicorni,să adorăm bebeluşii,culoarea roz,
Să...ne vedem de desenele noastre animate şi să ne jucăm cu păpuşile în continuare.

Adică,zău,voi altă treabă nu aveți?

Ştiu,apreciez şi mulțumesc că încercați să ne consolați.

Dar morala nu e soluție.
Ne face să suferim mai rău.

V-ați gândit vreodată cum vă veți simți când Destinul vă va uni cu Persoana Iubită?

Iar apoi acelaş Destin,mai crud,mai dur şi mai rau față de ultima dată...

Vă va lua tot ce aveați mai drag pe Pământ...
Tot ce iubeați nespus de mult...
Dar în acelaş timp şi urați acel "tot"...

Tot ce aveați mai depreț dar nu însemna prea mult pentru voi..

Dacă Destinul v-ar lua singura,unica şi dureroasa Mare Iubire?

Cum v-ați simți?

Încă ați mai avea curajul să vă luați de noi?
Să ne judecați?

Gândiți-vă că...(nu ştiu,nimereală)pierdeți pe cineva din familia voastră,o persoană dragă,cu care poate nu ați crescut de mici dar țineți mult,foarte mult la ea/el.

Şi o pierdeți.

Plângeți zilnic,la fiecare amintire,la fiecare poză,la fiecare loc unde ați fost împreună,la fiecare lucru pe care l-ați atins...împreună,la absolut tot ce vă aminteşte de el/ea.

Ce veți face?
Țineți tot în voi până nu mai puteți deloc şi plângeți dintr-un motiv prostesc?

Să vă spun eu,nu cei care nu plâng sunt puternici ci aceia care plâng ...mult...pentru că aceia au suferit prea mult şi la un momendat se consumă...
O fată nu plânge dintr-un singur motiv ci din cauza acelui mic detaliu,poate banal,dar care a făcut-o să-şi amintească de tot,absolut tot ce a pățit ea de-a lungul vieții ei.