Iubire la prima...călărie

Noi începuturi

          Rebecca

- Alessia, mişcă-ţi fundul pe uşă afară sau nu mai merg la nicio echitaţie cu tine! Strigam la surioara mea pe care a apucat-o asortarea coroniţei cu eşarfa, în timp ce stăteam rezemată de tocul uşii de la camera ei.

- Ai răbdare! Mi-a spus pe un ton de parcă eu o stresam pe ea şi nu ea pe mine că mă făcea să aştept.

- Dacă în trei secunde nu eşti la uşă nu te mai duc niciodată la călărie! Am ameninţat-o pe un ton ce nu permitea comentarii şi care ştiam că o va speria puţin.

- Sunt gata! A luat-o la fugă pe scări, iar când am ajuns pe holul de la intrare ea se chinuia să se încalţe cu noile ei cizme pentru care a bătut-o la cap pe mama o săptămână să i le cumpere cu pretextul că sunt „special pentru echi...taţie”.

   Tot drumul către acel loc plin cu cai, Alessia a trăncănit despre ponei şi cowboy, fără să fiu prea atentă la ea deoarece mintea mea era în altă parte... la altcineva... la David.

   Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să mă gândesc atât de mult la un stăin cu care am stat de vorbă câteva minute la mall, iar chestia asta mă sperie. De fapt, mă sperie orice apropiere de orice persoană de sex masculin, deşi mă atrage în acelaşi timp.

   Pierdută în gânduri, am uitat să o iau la stânga pe drumul ce duce spre grajduri şi mi-am dat seama abia după ce am mai mers vreo trei kilometri şi am observat că nu mai cunoşteam drumul.

- De ce întorci? Ne întoarcem acasă? Nu vreau acasă! A început Alessia să se panicheze văzând că am întors maşina.

- Nu mergem acasă. Doar că nu am văzut drumul şi am trecut din greşeală.

   Cum să nu vezi ditai pancarta pe care scrie „Grajdurile de aur”? Mă certam în gând pentru faptul că mintea mea era prin alte părţi, visând la un străin căruia i-am spus prea multe ieri în acea cofetărie idioată, fir-a-r ea că m-a făcut să fiu aşa melancolică!

   Am parcat maşina şi m-am asigurat că am luat tot ce trebuie din ea, apoi am deschis portiera şi am ieşit. O briză răcoroasă a început să bată, dându-mi părul în spate, şi să aducă un miros ce nu semăna deloc cu cel de vanilie din maşină.

- Ce pute aici! Mi-am pus mâna la nas, dându-mi o palmă în minte că nu m-am gândit până atunci că aşa miroase undeva unde sunt cai... mulţi cai.

- Nu fi nepoliticoasă! A venit Alessia lângă mine. nu pute, doar miroase... a caca de cal. A continuat aceasta chicotind.

- Duhneşte a caca de cal aici, i-am spus ţinându-mi în continuare mâna la nas.

- Nu mai face atâtea figuri că începi să semeni cu o piţipoancă, mi-a spus sora mea, abia reuşind să pronunţe ultimul cuvânt şi lăsându-mă pe mine cu gura căscată.

- Ce!? Nu semăn cu o... hai să mergem!

   Blocând portierele maşinii, am luat-o pe Alessia de mână şi am pornit către intrarea în grajduri unde se afla un domn în spatele unei mese ce voia să pară un birou, cu un teanc mare de hârtii împrăştiate pe ea.

- Bună ziua! I-am spus încercând să-i atrag atenţia de la hârţogăraia din faţa lui.

- O! Bună ziua domnişoarelor! Ne-a zâmbit acesta, iar sprâncenele lui stufoase i-ai acoperit şi mai tare ochii mici. Aţi venit să vă înscrieţi pentru cursurile de călărie? Ne-a întrebat vesel, pe un ton răguşit.

- Doar ea, am arătat către Alessia. Eu nu.

- Ba nu! Amândouă. Mama a spus să ai grijă de mine peste tot.