Nopţi Înflăcărate

6. Vom fi bine

Pentru început porniţi melodia.

       Sufletul îi era plin până la ultima moleculă de amărăciune. Trăise în minciună. Simţea că se sufocă. Îşi închise ochii şi căzu într-un întuneric adânc. Îşi petrecuse viaţa în întuneric de când murise mama ei, şi nu îi trecea prin minte că ar putea exista pe lume altceva decât întunecime. Însă întunecimea ce o cuprinsese de data aceasta era apăsătoare. Tot ce putea auzi erau strigătele disperate ale fraţilor ei.

După foarte mult timp Davina se trezi speriată din acel întuneric. Privi speriată camera în care se afla. Era într-un spital. Nu avea idee ce păţise. Ceea ce o speria acum era faptul că se afla într-un spital. Pe uşă a intrat Chelsea, cu o faţă supărată şi obosită.

— Chelsea, ce s-a întâmplat? De ce sunt aici? întrebă Davina.

Liniştea se lăsa în încăpere. Se spune că şi tăcerea e un răspuns. Însă toate răspunsurile au nevoie de întrebări. Ca şi în cazul de faţă, Davina îi punea nenumărate întrebări Chelsei, însă ea nu avea răspunsuri potrivite. După ceva timp îşi făcu apariţia şi Darwin.

— Darwin, spune-mi, tu, ce am? De ce sunt aici? Chelsea nu îmi spune şi asta mă enervează, întreabă iar Davina.

— Ce vrei să ştii, Davina? Că eşti bolnavă? Că trebuie să fii imediat operată? Că dacă nu vei fi operată, vei muri? Spune-mi, îi suflă Darwin totul în faţă.

Tânăra doar îi privea. Nu îi venea să creadă. Mii şi mii de întrebări îi invadau mintea. ' De ce eu?' era întrebarea ce-i invada mintea foarte des. Secvenţe din seara precedenă îi veneau în minte. Lucy, mama lor, minciuni, soră pierdută. Totul i se părea ireal.

— Vreau să vorbesc cu Chelsea. Darwin, ne poţi lăsa singure câteva minute? îl implora din priviri Davina.

— Sigur, eu sunt afară dacă aveţi nevoie de mine, spuse înainte de a părăsi micuţa încăpere.

— Uite, Chelsea, vreau să îţi mulţumesc pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine şi familia mea. Îţi mulţumesc că ai apărut în vieţile noastre şi ni le-ai schimbat în cel mai frumos mod posibil. Şi nu ştiu dacă ar trebui să îmi iau rămas bun de la voi sau să sper că există posibilitatea de a fi fericită din nou. Sunt speriată şi mi-e teamă. Nu ştiu ce e greşit cu mine. Eu doar vreau să trăiesc. Să-mi fac prieteni noi şi să îmi găsesc iubitul ideal. Vreau să fiu o adevărată tu. Tu eşti persoana ce m-a adus pe acest drum. De când a murit mama eu nu am avut motive să zâmbesc. Tu eşti fericirea mea şi a lui Darwin. Dacă nu va exista posibilitatea să fiu operată, te rog, să nu îl părăseşti pe fratele meu. Se vede că ţine la tine şi cred că şi tu simţi acelaşi lucru. Te implor, Chelsea, ai grijă de el... şi de Lucy. Îmi pare nespus de rău pentru leşinul meu, spuse printre lacrimi Davina.

—Te rog, nu spune asta. Vei fi bine, o să vezi. Gândeşte pozitiv, scumpa mea, îi spuse Chelsea înainte de a o îmbrăţişa strâns.

Tânja după o îmbrăţişare. Tânja după un sfat. Tânja după tot. Numai Chelsea o putea scoate din tranşa aceea. Deşi o cunoştea doar de câteva luni ajunsese să o considere un membru al familiei. O persoană de încredere. Ba chiar o soră. În braţele Chelsei îşi găsea alinare. După câteva momente, Davina a adormit. Chelsea o aşeză cu grijă în patul neconfortabil şi părăsi încăperea. Primul instinct a fost de al căuta pe Darwin. Îl zări pe un scaun. Avea faţa în palme. Ceea ce însemna că suferă.

— Hei, şopti Chelsea.

Darwin îşi ridică privirea spre ea şi zâmbi uşor.

— Hei, ce a spus? E bine? întrebă uşor.