Suflet negru (I)

13. Visul

Următoarele săptămâni trecură extraordinar de greu. Piciorul meu răsucit şi umflat începu să se vindece, lucru care mă bucura nespus. Abia aşteptam să mă reîntorc la şcoală şi să nu mai fiu îngrijită de doamna Petrescu, care i-a zis lui Vladimir că ar fi "mai mult decât fericită" să mă vegheze când nu e el acasă. Dar, desigur, era o minciună grosolană -nu ştia cum să fugă mai repede imediat după ce Vladimir o poftea în camera mea şi pleca naiba ştie unde. Arăta în mare parte cum mi-o imaginasem eu: blondă, creaţă cu părul scurt, mult prea machiată -până şi domnul Anton a clipit încet de câteva ori când a văzut-o; probabil, chiar dacă o vedea din când în când, având în vedere că erau vecini şi că era şi propria lui menajeră, mereu era luat prin surprindere de stratul extraordinar de gros de machiaj aruncat pe faţă- de vârstă mijlocie. Însă, totuşi, greşisem un detaliu -era slabă băţ, în niciun caz "grăsuţă" cum mi-o imaginasem eu. 

Total invers comportamentului Corneliei -adică doamna Petrescu-, Vladimir chiar era îngrijorat. Sau cel puţin se prefăcea că era. Mereu se învârtea prin camera mea, întrebându-mă întruna dacă vreau ceva, orice, necontând preţul. Odată, mi-am ridicat sprâncenele surprinsă şi l-am întrebat pe un ton sceptic şi sarcastic:

-De ce te simţi aşa vinovat de ce am păţit la picior?? 

Ochii i se îngustară, iar zidul fusese repus pe faţa lui care se goli de expresie. Se opri din umblatul lui aiurea şi îşi lipi spatele de peretele din faţa mea. Îşi băgă mâinile în buzunare şi spuse pe un ton nepăsător şi nonşalant, însă simţeam că ceva era în neregulă:

-Mă simt vinovat pentru că erai sub supravegherea mea când te-ai accidentat.

Accentuase prea mult cuvântul "accidentat" însă nu am comentat. Mereu când îi readuceam aminte despre accident sau despre comportamentul lui în legătură cu acesta, se disanţa imediat, încercând să îşi ascundă sentimentele, să nu trădeze nimic din cum se simte cu adevărat. Eram destul de sigură că ascundea ceva, însă nu ştiu dacă chiar voiam să ştiu ce. Părea genul de secret care era mai bine să rămână secret. Nu ştiam de ce simţeam asta; era doar o intuiţie.

Uneori mă mai ajuta şi Miruna să merg la baie, când venea de la liceu, nespunând nimic şi neuitându-se în ochii mei. Probabil şi ea se simţea vinovată pentru că dormea dusă, cu câştile în urechi, neauzind căzătura. O dată, în timp ce mă ajuta să mă pun în pat, am prins-o de braţ înainte să plece din cameră. 

-De ce mă ignori? Ce ai păţit vara asta, Miruna? am întrebat-o, implorând-o din priviri să îmi spună ce se petrecea cu adevărat şi ce am ratat atât de important încât a făcut-o să se comporte cu mine în felul ăsta.

Mă privi impasibilă, însă buza începu să îi tremure. Îşi întoarse capul brusc şi îşi smuci braţul din strânsoarea mea. Plecă din cameră şi o puteam auzi suspinând, stând în living pe canapeaua neagră, confortabilă.

De asemenea, am avut şi vizitatori. Ariana şi Andrada veniră, aducând un buchet de flori, şi îmi povestiră entuziasmate diferite lucruri de la şcoală. Mă bucuram sincer că ele 2 se înţelegeau aşa de bine; totuşi eram geloasă în sinea mea că relaţia mea cu cei din acest apartament abia putea fi numită relaţie: abia ce vorbeam între noi, iar când vorbeam, era doar despre lucruri banale, de trai de zi de zi. 

-Ah, m-am despărţit de Andrei, zise Ariana într-o doară şi apoi se lansă într-o discuţie, sprijinită de Andrada, despre un salon de înfrumuseţare la care trebuia să mergem neapărat toate 3, când o să îmi scot piciorul din ghips.

-Stai, stai, stai, frână, am întrerupt-o eu, privind-o şocată. Te-ai despărţit de Andrei?

-Ah, da, spuse ea nonşalant, jucându-se cu inelul de pe inelarul stâng. Mai ţii minte tipul cu care se sărutase în club când l-am prins? Aparent ieşea cu el în acelaşi timp cât era cu mine împreună. Îţi vine să crezi ce tupeu are?? Îmi venea să îi dau una la ouă şi să îl las lat pe pământ. Al naibii idiot.