Suflet negru (I)

2. An nou şcolar

2014, România, Constanţa

-Trezeşte-te odată, leneşo! Dă-te dracu jos din pat şi du-te la şcoală! Fă şi tu ceva folositor în viaţa asta...

M-am trezit căscând atât de tare încât mi-au dat lacrimile. Mama stătea în faţa mea cu nelipsita sticlă de vodkă ieftină în mână. Purta o rochiţă roz aprins scurtă (prea scurtă pentru o femeie de 40 de ani), iar pe braţ atârna o geantă Louis Vuitton la mâna a doua, jerpelită, fiind un model vechi. Părul ei brunet lung era prins într-o coadă de cal dezordonată, iar ochii ei negri mă priveau plini de repulsie; însă după expresia feţei ei nu mă vedea prea bine, de parcă avea o perdea în faţa ochilor şi trebuia să se concentreze ca să mă vadă prin ea. Ce face băutura din oameni.

-Unde ai fost? o întreb uitându-mă la ceas şi ridicându-mă instantaneu din pat; era 7:30, în mai puţin de jumătate de oră trebuia să plec de acasă. Liceul la care mergeam era la 2 staţii depărtare, însă eu mă mişcam mai greu din cauza somnului, care îmi lipsea cu desăvârşire, aşa că trebuia să mă pregătesc cât mai repede, însă mama mă prinse de braţ şi făcuse o grimasă de parcă a atins un vierme. Simţeam iubirea.

-Ce naiba te interesează unde am fost eu, mama ta? De când mă interoghezi tu pe mine?

De când te-ai despărţit de tata, sau mai precis, de când ne-a lăsat baltă pentru o femeie mai tânără şi mai frumoasă. De când te-ai apucat de băut, ca să îţi îneci amarul. De când m-am maturizat prea repede pentru că ai uitat că ai un copil de crescut. De când umbli aiurea pe străzi şi aştepţi bărbaţi înstăriţi la periferia oraşului. Cam de atunci a început totul.

I-am aruncat o privire rece şi tăioasă. Mi-am smucit braţul din strânsoarea ei şi m-am prefăcut că nu mi-a pus nicio întrebare.

-Data viitoare nu îl mai aduce acasă, te rog, i-am zis răsucindu-mă pe călcâie şi mergând înspre bucătărie; simţeam cum privirea ei arzătoare îmi găurea ceafa.

Am intrat în bucătăria mică, cu mobilă formată dintr-un dulap lunguieţ în dreapta uşii, 2 dulapuri suspendate deasupra aragazului şi chiuvetei pe peretele din dreapta. M-am dus la dulapul de deasupra aragazului, mi-am luat cerealele apoi şi laptele din frigider şi am petrecut un mic dejun liniştit, ocazional ascultând ţipetele nervoase ale vecinilor; cei de deasupra noastră erau pe drumul divorţului fără nicio îndoială. După ce am terminat de mâncat, am spălat vasul, m-am dus în baia şi mai mică unde încăpea doar cada, toaleta, chiuveta şi boilerul și m-am schimbat de haine, având ce îmi trebuia pentru şcoală în dulapul de sub chiuvetă, m-am pieptănat şi am intrat în camera mea. Mama încă stătea pe patul meu mic acoperit de o covertură maronie. Îmi iau ghiozdanul şi dau să ies, însă o aud plângând în spatele meu. M-am oprit în tocul uşii şi închid ochii, neştiind dacă ar fi trebuit să simt mânie, tristeţe sau milă. Presupuneam că se putea şi simultan. M-am încălţat cu adidaşii pe holul îngust şi am ieşit pe uşă, mergând spre şcoală. Începutul sfârşitului.

An nou, haine noi, colegi noi... şi profesori noi aparent. Am auzit de peste tot că a 11-a e cea mai grea clasă în liceu, din cauza materiei sufocante şi detaliate. Minunat, un alt motiv de stres! După ce că mă simţeam sufocată de temele, lucrările, tezele şi ascultările de la matematică, română şi chimie, acum trebuia să îmi fac griji şi de simulările din al doilea semestru. Am oftat, mărind pasul. Aveam să întârzii la deschidere. Simţeam cum inima îmi bătea din ce în ce mai repede şi cum sângele îmi năvălea în vene, iar palmele îmi transpirau abundent. Aveam emoţii, deşi nu ştiam de ce. Aveam o presimţire proastă, pe care am încercat să o înlătur scuturând vehement din cap. O să fie totul bine, precum anul trecut.

Am ajuns în faţa Colegiului Naţional "Mihail Sadoveanu" răsuflând greu de parcă am alergat un maraton întreg. După cum zicea şi Bacovia: "Liceu, - cimitir/ Al tinereţii mele - "- cuvinte ce se potriveau perfect cu starea mea de spirit. Am intrat în curte, unde toţi elevii se bucurau că se revăd în sfârşit după 3 luni înăbuşitoare de vară. Mi-era silă la gândul că voi asculta istorisirile mai mult sau mai puţin adevărate ale colegilor mei despre cum au petrecut ei o vacanţă de vis în Londra, Peru, Nigeria, eventual o să se trezească unul să îmi zică că a fost în Narnia. Cică era rece acolo.

-REBECCA! FATĂ, CE FACI? DOAMNE A TRECUT AŞA MULT DE CÂND NU NE-AM MAI VĂZUT!

Ariana, colega mea de clasă, a sărit la gâtul meu de parcă era un vampir înfometat iar eu eram singurul om cu sânge proaspăt din întreaga curte. După ce m-a strâns aşa de tare că simţeam cum plămânii mi se striveau, îmi dădu drumul şi se uita cu un ochi critic la ţinuta mea -un tricou alb, strâmt, decoltat băgat în pantalonii negri cu talie înaltă, strâmţi şi la adidaşii mei negri. Cea mai simplă ţinută pe care ai putea să o vezi pe stradă. Insa la ea era contrariul. Ariana era îmbrăcată într-o rochiţă albă scurtă, decoltată şi cu un motiv floral pe ea. Cred că era cea mai ne-piţipoancă ţinută pe care o avea.

-Eşti prea ştearsă, zise ea dându-şi părul blond pe spate şi privindu-mă compătimitor cu ochii ei albaştri. Nici măcar machiaj nu porţi.

Am dat din umeri plictisită. Nu era nimic nou. Eram prea grăbită şi somnoroasă mai mereu ca să mă mai şi machiez. Plus că nu prea aveam coşuri, deci eram destul de ok şi fără. Lucru pe care nu îl puteai spune şi despre Ariana- de pe faţa ei nu lipsea fondul de ten, rimelul, rujul, tuşul şi restul produselor pe care le foloseşte şi eu nu le-aş reţine numele nici dacă m-ar fi bătut cu biciul. Ariana îşi scoase iphone-ul şi începu să tasteze atât de repede încât abia îi vedeam degetele -în orice caz avea nişte unghii ascuţite roz dubios de lungi; serios, erau prea lungi, oare cum se îmbrăca/mânca/scria etc? Probabil nu o făcea; cel puţin îmbrăcatul, o credeam în stare să aibă un servitor sau ceva de genul; iar mâncarea şi scrisul... oare chiar aveam nevoie de aşa ceva?

-Şi, um... e ceva nou? am întrebat eu, încercând în mod neîndemănatic să întreţin conversaţia deja moartă.

Ariana nici măcar nu se uita la mine, evident prea prinsă în discuţia de pe telefon, şi zise:

-Ah, nu... nu mare lucru... doar proful de mate a plecat.

Am simţit cum pălesc instantaneu. Proful de mate?

-Eşti sigură? Nu voiai să zici, nu ştiu, proful de fizică? spusesem eu destul de panicată cu o voce spartă de parcă eram pe punctul de a plânge.

Ariana, simţind nota de disperare din glasul meu, îşi ridicase ochii înspre mine vag interesată de reacţia mea şi îşi arcui o sprânceană blondă perfect pensată replicându-mi cinică:

-Uneori mă întreb dacă tu chiar mă asculţi sau doar te prefaci... da, proful de mate voiam să zic.

Am închis ochii încet, simţind un val de tristeţe înecându-mă. Proful de mate era cel mai bun profesor pe care l-am avut până în prezent. Preda calm, explicând meticulos, în aşa fel încât până şi cel mai prost din clasă la matematică -adică eu- înţelegea. Era amuzant, deşi avea deja 60 de ani şi era cărunt -avea barba şi părul atât de albe, încât copiii când îl vedeau îl confundau cu Moş Crăciun; iar el, în mod drăguţ, se prefăcea de dragul lor; cum să nu îl iubeşti?-, purta ochelari rotunzi de Harry Potter şi se îmbrăca mereu la costum, mereu asortându-se. Era cel mai bun profesor din şcoală; majoritatea elevilor îl iubea, iar cei care nu, îl respectau cu adevărat.

Am lăsat capul în jos deznădăjduită. Ce putea fi mai rau de atât?