Suflet negru (I)

17. Încurajare

Următoarele săptămâni au trecut fără vreun alt incident, Vladimir nebăgându-mă în seamă, şcoala omorându-mă psihic în continuare, iar sinuciderea Mirunei urmărindu-mă pretutindeni. Sinucidere. Am zis-o de atât de multe ori încât până şi eu mă credeam. Desigur, asta ar fi vrut el. S-a jucat atât de mult cu al meu creier că înnebunisem de-a binelea. Ariana şi-a dat seama oarecum că ceva nu era în regulă şi mă tot presa să îi spun ce se întâmplase cu mine, cu Miruna, cu Vladimir. Evident, faţa mea mă trăda, iar bănuiala ei creştea din ce în ce mai mult, însă Adriana intervenea mereu şi îi spunea să mă lase în pace, spunând că încă eram în stare de şoc. Nici nu ştia câtă dreptate avea. 

Însă acum realizasem că voi trăi singură în casă cu Vladimir. Şi contrar moralităţii mele, încă îmi bătea prea repede inima când mă aflam în cameră cu el. Îmi venea să îmi bag un pix în ochi, dar ce să fac, nu era ceva ce puteam controla. Sau cel puţin aşa îmi ziceam încercând să mă consolez. 

Era luni dimineaţă, după o lună de la incidentul Mirunei. M-am trezit prea târziu -în ultima lună numai aşa mă trezeam- însă mereu nădăjduiam că am să merg cu Vladimir la şcoală, cu maşina lui albă fiţoasă. Însă nu şi dimineaţa asta. Aparent, el plecase deja, aşa că a trebuit să mă îmbrac în mai puţin de 2 minute şi să fug pe scările blocului ca să prind autobuzul. Într-un sfârşit am ajuns la şcoală şi cu chiu cu vai, gardianul bărbos m-a lăsat să intru -aparent nu voia să îl enerveze pe domnul Anton. Foarte bine, chiar nu voia aşa ceva, având în vedere că era un demon. Era atât de ciudată pentru mine noţiunea asta de demon, şi faptul că era adevărată, că demonii chiar existau. Mă simţeam ca într-un serial prost pentru adolescenţi sau ca într-o carte de-a lui Stephen King. Nu ştiam cum să scap din situaţia în care intrasem şi partea cea mai nasoală era că nu ştiam dacă voiam să scap. Eram intigrată de toată întâmplarea asta, de ideea asta de rai şi iad, de el, Vladimir. Ba chiar voiam să fiu o şcolăriţă enervantă şi să îl întreb toate porcăriile posibile, având în vedere că el ştia totul. Însă nu voiam să risc să îl enervez, aşa că am menţinut distanţa, sperând că nu o să se trezească noaptea gândindu-se că lumii i-ar fi mai bine fără mine.

Am intrat în corpul în care aveam eu oră şi am dat să urc scările, însă în partea dreaptă era o debara din care ieşeau tot felul de zgomote. Am încremenit şi am aşteptat să văd dacă mai trece şi altcineva pe acolo, dar nu era nimeni, având în vedere că orele începuseră deja de vreo 20 de minute. Suntele deveniseră mai zgomotoase, iar eu mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus încet înspre uşă. Debaraua era destul de mică, însă se puteau înghesui 2 oameni acolo. Mi-am dat ochii peste cap exasperată. Nu îşi puteau lua o cameră? 

Am deschis uşa pregătită să fac o glumă proastă, crezând că erau vreo 2 elevi de clasa a 11-a sau a 12-a. Dar erau 2 profesori. Profa mea de geografie şi, evident, Vladimir -la cine mă puteam aştepta, serios acum. Doamna Luminiţa îşi căsca ochii la mine şi începu să se îmbrace, jenată că a fost prinsă. Vladimir rânji şi mă privi nesurprins. Părea să ştie că l-aş fi descoperit oricum într-o poziţie de genul. Din nou. Luminiţa Antonescu dă să treacă pe lângă mine, dar deodată se răsuceşte şi se uită ruşinată la mine.

-Dacă nu sufli la nimeni orice despre ce ai văzut, ai 10 pe tot semestrul la materia mea, şopti ea cu o voce tremurată.

Îmi ridic mirată sprâncenele. Îmi încrucişez braţele şi mă prefac că mă gândesc.

-Pe tot anul, întind eu coarda în mod nechibzuit.

Îmi aruncă o privire mânioasă.

-S-a făcut.

Şi plecă ca fulgerul.

Eu eram cu spatele la Vladimir, însă îl auzeam cum se  îmbrăca încet de parcă nu avea nicio grijă. După ce termină se furişă în spatele meu şi îmi şopti în ureche, gâdilându-mi gâtul şi făcându-mă să mă înfior.