Momente de fericire

Capitolul 17

"O nouă zi, o nouă aventură."
Cam așa se intitulau zilele pe care le petreceam cu el.
Ori eram timizi, ori eram prosti, era clar că vroiam sa ne vedem, dar niciodată nu insistam în asta. Niciodată nu ziceam "Ne vedem mâine la aceeași oră", dar era clar că vroia să stea cu mine. Si de ce să nu recunosc? Si mie îmi plăcea sa îmi pierd timpul cu el. Știți genul ăla de începuturi prin care începi aa cunoști persoană respectivă? Acele începuturi care te fac să vrei să afli în continuare povestea, sa știi cum începe și cum continuă. Mereu se leagă multe chestii la început, atunci când doi necunoscuți se întâlnesc și încep sa se cunoască, încep să zică ce au făcut în anumite situații, la care vii cu "si eu am făcut la fel" sau îți cer sfaturi si le place felul cum gândești. Îmi plăcea sa ii cunosc poveste, îmi plăcea să îl văd razand, îmi plăcea să văd ca se simte bine în compania mea.
Nu mi-a zis sa ne vedem, evident nici eu nu l-am sunat. Mă gândeam"Pot să fac si vechile obiceiuri fără ca să stau cu el, nu are rost sa il sun eu. Nu vreau nimic de la el așa că nu are rost să mă implic în vreun fel."
Mai erau 20 de minute până trebuia să plec la autobuz, așa ca ma plimbam cu prietena mea prin oras. Am trecut pe lângă banca, dar nu m-am uitat pe acolo sa vad cine e. Trec trecerea de pietoni si primesc un telefon. Era Andrei.
-Ce faci?
-Cred că mă duc la autobuz fiindcă nu am ce face.
-Nici eu nu am ce face.
-Asa, si?
-Ce propui?
*pe bunee? Tot eu? Tot eu să propun?*
-Ce să propun?
-Pai na, nu stiu.
*dacă nu știi, la ce mama naibii mai suni?*
-Pai zi ca daca nu plec.
-Ne vedem?
*Așa mai merge, doar ești baiat. Ce naiba?!*
-Unde?
-Parc?
-Ok.
Am mers amândoi grăbiți în parc si ne-am așezat la foișoare. Mi-a povestit puțin despre ce a făcut în acea zi si s-a reținut de la cuvinte pentru că timpul era limitat. Am zâmbit amândoi că doi tâmpiți întruna, eram prea ciudați.
-Ana, mă faci atât de fericit.
M-am blocat. Nu știam ce sa zic, era mai mult decât un compliment, era mai mult decât un "vreau să te văd" sau "mulțumesc că ești aici". Era "mă faci fericit", adică m-am simțit mândra pentru asta, eram acolo cu un scop foarte bun.
-Ohh Andrei..
M-am uitat în ochii lui si sclipeau atât de tare. Culoarea lor inițială era verde, însă pupila era foarte dilatată. Am zâmbit, însă pun pariu că el nu a știut de ce. Am zâmbit fiindca exista un experiment care afirmă că atunci când vedem ceva ce ne place, pupila se dilată. Am zâmbit pentru că mi-am amintit acea chestie, care evident nu i-am zis-o. Cum ziceam, timpul era limitat si trebuia sa plecam repede. Chiar era sa pierd autobuzul în acea zi, dar am avut noroc si autobuzul a întârziat pornirea.
Era totul atât de ciudat, mereu ma întrebam dacă se merita. Dacă merită să alerg ca o proastă după autobuz, dacă merită sa îmi cheltui timp, dacă merită sa ii oferi căldură și să îl fac fericit punandu-ma intr-un fel de oparte. Merita? Nici eu nu știam. Era vineri, deci nu îl mai vedeam până luni..si atunci dacă mă mai suna el.
Am plecat acasă și m-am gândit tot drumul la tot ce as putea sa fac. Eram cumva prinsa intre trecut si prezent, eram tulburată de toate si nu mai vroiam nimic. Vroiam doar sa fiu lăsată în pace de toți, as fi vrut sa plec undeva unde nu e nimeni ci doar o liniște eterna. As fi vrut sa ajung intr-un loc unde nu există vesel sau trist, mult sau puțin, frumos sau urât, as fi vrut un loc pentru sufletul meu. "Când somnul nu te mai ajuta sa te odihnești, înseamnă că cel obosit cu adevărat e sufletul."
Nu e ușor să nu știi ce vrei. Nu e ușor să vrei o parte din trecut înapoi, dar sa vezi ca si ceva din viitor te trage. E greu cu viitorul pentru că nu îl vroiam. Era ceva prea mult pentru mine si nu știam dacă merită sa ma bag mai adânc, nu știam ce sa fac, nu știam dacă e bine ceea ce fac, nu știam ce se va întâmpla mai târziu. Ca sa fiu ok si ca sa nu ma mai gândesc la tot si la toate ar fi trebuit sa renunt la trecut, dar totodată și la prezent. Era greu, defapt aproape imposibil.
P.S: Draga cititorule, ce mai faci? Uneori ne întrebăm de ce viața e atât de dură cu noi. Uneori am vrea ca să ne simțim bine si sa gustăm cu adevărat din viața, dar mereu exista ceva trist pe lângă ceva vesel. Tu ți-ai găsit motivația? Există cineva care sa te facă să zambesti? Există acea persoană la care te gândești și totodată îți vine în minte "Dacă ea e acolo, va fi bine." Știi cât de greu e sa dai peste o asemenea persoană? Știi cât de greu este sa găsești la un moment dat una si sa nu poți trăi cu ideea că va fi mereu acolo? Știi cât de greu e sa crezi in cineva, să fii acolo, dar totodată sa nu simți că ea e pentru tine. Uneori viața e prea crudă. Sa știi că și eu aștept încă sa fiu fericită!
Cu drag, Ana.
P.P.S: Zâmbește, ești minunat cititorule!