Momente de fericire

Capitolul 15

Cum ziceam, vroia să ne vedem intr-o zi, dar aștepta sa il sun eu. Nu stiu cum făceam sau cum nu faceam, că pana la urma tot el ma suna, dar mă enerva că avea pretenția de a-l suna eu. De fiecare dată îmi tot ziceam "Stai asa puțin, eu pot să stau si singura, pentru ce să mă injosesc? Până la urmă e evident ca el are mai multă nevoie de mine decât eu de el."
Pana la urma ne-am văzut. Era euforic, dar totuși ceva îl făcea să se simtă bine.
Am ajuns inaintea lui în parc. Stăteam și îl așteptăm la foișoare. Îmi era dor sa ma prostesc cu el, doar că în acea zi nu eram prea bine, ba chiar deloc bine. Vine si el intr-un final si se pune in fata mea.
-Hei. Ce faci?
-Hei! Stau. Tu?
-Si eu pe aici.
Amai vorbit noi despre ce făcusem în ziua aceea, apoi mă intreba:
-Ana, ce ai?
-Nimic, doar ca nu ma simt prea bine.
Credeam ca o sa zică ceva care să mă facă sa rad, dar nu. S-a ridicat si a venit lângă mine. M-a luat în brațe și m-a strâns cât de tare a putut.
-Ce ai pățit draga mea?
-Nu stiu, pur si simplu nu sunt bine.
-Off.
Mi-am așezat capul pe pieptul lui si parca totul inceoea să fie bine. Stăteam acolo si ii ascultam inima și acele bătăi accelerate mă făceau sa zâmbesc. În ziua aceea am realizat cât de perfect e să stai cu capul pe pieptul unui paiat, e PERFECT. Fara dar și poate mi-am mai revenit. Timpul de întâlnire era limitat, așa ca nu puteam sta prea mult fiindcă pierdeam microbuzele, așa că am plecat. Mergând prin parc îmi zice că Daniel i-a sărutat fruntea Emei.
-Hmm, oare să te pup si eu pe tine pe frunte?
-Andrei, nu-i corect!
-Da, ai dreptate, nu te pup.
Nu vroiam sa fiu acel ceva prin care el își varsă răzbunarea, mereu mi-am zis că dacă o să aud că ma folosește în vreun fel nu o sa mai vorbesc cu el niciodată.
Am mers acasa si mi-am făcut temele, apoi am vorbit cu Andrei, am încercat sa il mai ajut să își revina si sa fie bine.
Toată ziua stătea si vorbea despre situația aceea, mereu dădeam peste lucruri care îi aduceau aminte, mereu își făcea singur rău pentru că se gândea la ea. Cum puteam să îl ajut? Stăteam și îl incurajam, stăteam și îl consolam. Ce a fost cel mai ciudat la toata chestia asta? Era un necunoscut pentru mine, un om pe care l-am găsit fără să vreau, nu aveam sentimente pentru el, nu mă lega ceva de el, dar totuși am stat acolo și l-am ajutat. Cum a fost din privința lui? Am intrat în viata lui exact când a dat de greu, exact când avea nevoie de cineva. Am fost o necunoscută care a stat acolo și l-a susținut. Fara nici un motiv.
Prietenia adevărată are nevoie de doi necunoscuți. Defapt era "dragostea adevărată are nevoie de doi necunoscuți", dar cui ii mai pasa?
Nici nu realizam cat de repede trece timpul. Mergeam la școală, mai ieșeam prin oras, mai stăteam cu el, plecăm acasă. Ultimele 3 luni din viața mea au trecut fără sa îmi dau seama. Era totul atât de necunoscut pentru mine, parcă nici nu îmi dădeam seama ce fac. Pur si simplu aveam tendința de a merge si de a vorbi cu el pentru a-l face fericit. Uneori nici nu îmi dădeam seama cât de mult sufeream eu si cata nevoie de afecțiune aveam eu, pentru că eram prea preocupată cu fericirea lui. Aici se nasc prieteniile adevărate, unde nu aștepți ceva la schimb, unde nu te interesează dacă pierzi timp sau dacă te lași pe tine deoparte. Faci totul sau nimic. Nu poți să te abții să nu îi provoci un zambet, nu poți să dai un seen la "azi nu mă simt bine". Aici se naște încrederea, prietenia, armonia, nevoia de celălalt, fericirea si bineînțeles, dragostea. De cand îl știu am avut parte doar de lucruri ciudate. Ziceam aceleași lucruri în același timp, ne îmbrăcăm asortați fără sa ne zicem ceva, când nu era cu mine si ma întrebam "Oare ce mai face, oare e bine?", primeam mesaj de la el. Odată mi-a răspuns direct "Sunt bine, acum merg acasă." Si eu rămăsesem socata. E mult mai mult decât un simplu prieten. Simpli prieteni te bârfesc, sunt acolo când ai nevoie de tine, te fac de ras si nu le pasă cum te simți. Noi eram acolo unul pentru altul și atât.
P.S: De cele mai multe ori viața ne învață să trăim singuri, de cele mai multe ori ne ia persoanele care reprezintă totul pentru noi. Fiecare pierdere ne ajută sa apreciem ceea ce avem. Fiecare pierdere ne aduce lucruri pentru care o să fim recunoscători mai târziu. Draga cititorule, ești trist? Simți că nu ai pe nimeni sau simți ca ii pierzi pe cei care îi ai? Nu îți fă griji si lor le e frică să nu te piardă. Ești special, nu uita!
P.P.S: Încă ceva! Nu uita sa zâmbești!