Momente de fericire

Capitolul 18

Incepeam să ne vedem tot mai des pentru că atunci când eram unul cu altul, eram fericiți. Sa fim sinceri, cine nu aleargă după fericire?
Am ieșit intr-o zi de la școală și am mers în pub. Urma să vina si el, dar evident nu ne cunoșteam. Am stat putin cu fetele, apoi m-a întrebat el dacă nu vreau să ne vedem. Nu aveam chef sa mai stau în atmosfera aceea plictisitoare, așa ca am acceptat.
-Unde mergem azi?
-Hmm, nu stiu. Unde vrei sa mergem?
-Mergem la Sir?
-Nuuu, vreau sa ma plimb!
-Pai si unde vrei sa ne plimbam, na?
-Hai sa mergem, o sa vezi!
Nici eu nu eram prea hotărâtă unde vreau sa merg, dar totuși nu vroiam sa merg iar la bar. Îmi amintisem un loc în care vroiam sa merg cu fostul prieten. Era un loc minunat pentru mine, ceva simplu care să îmi ajunga la suflet. "Există lucruri nesemnificative în esență, dar care te pot face mai fericit decât crezi." Urma să fie cazul nostru. Era un deal in fata noastră și m-am gândit că ar fi drăguț să facem o plimbare până acolo.
-Hai sa urcam! Zic eu entuziasmată.
-Bine, hai!
-Yeey.
-Ai mai urcat vreodată pe aici?
-Nu, ești primul cu care fac asta!
Am urcat încet pana sus. Uneori ne opream si ne dădeam cate o îmbrățișare, era atât de drăguț momentul.
-E atât de frumos!
-Chiar e!
Am tot mers si am tot zâmbit intruna. Am ajuns sus si am realizat că sunt extenuată.
-Mă dor picioarele.
-Mie îmi spui?
-Am obosit!
-Si eu!
Sincer, nu mă mai gandeam la acea oboseala, era totul prea drăguț. În ziua aceea chiar uitasem ce mă doare si chiar trăiam întru totul acolo, cu el.
M-am ridicat si l-am luat în brațe. M-a strâns tare in brațe, ii simțeam mulțumirea din interior, simțeam acel aer cald care îi cuprindea sufletul. A zambit si s-a uitat la mine. S-a apropiat încet de fata mea, mi-a zâmbit și m-a pupat pe frunte. A fost atât de sincer acel moment. Doi adolescenți care trăiesc în propriul lor moment. Cum m-am simțit eu? A fost unul din momentele alea care îți iau pământul de sub picioare. Ceva ce te satisface sufletește, ceva sicer. M-am simțit genial. Era deja târziu și trebuia să coborâm pentru ca să ajungem la microbuze.
-Hai sa coboram.
-Binee.
-Inca o îmbrățișare?
-Ohh.
Stăteam acolo în brațele lui si observasem că mă ține cam mult. Mișc capul, iar el:
-Stau acolo!
-Andrei, ce faci?
-Ana, stai puțin acolo.
El făcea o poza :)). Eu eram cu spatele, evident, eram anonimă. Mi-am aranjat parul pentru a arăta bine la spate si am stat sa facă poza :)).
Putin mai în vale a făcut poze la tenisii noștri, care erau aceeași culoare. Am coborât imbratisati, iar el mi-a dat un pup pe fata. Am rămas din nou "wow". Nu mă așteptam să facă asta. De fapt nici nu știam dacă e ceea ce vreau.
-Dar tu, Ana?
-Eu ce?
-Ti-am dat un pupic.
Fara sa ma gândesc prea mult, l-am pupat pe obraz. În gândul meu "firai tu să fii, cum sa fac așa ceva? De ce ai putere asupra mea?". A fost primul pupic pe care i l-am dat. Nici măcar pe facebook nu i-am dat vreunul.
Am ajuns intr-un final la vale si evident, ne-am îmbrățișat. Erau atât de dulci îmbrățișările primite de la el ❤ .
Mă simțeam ciudat, nu știam dacă e ceea ce vreau. Nu vroiam ca să fac cu el lucrurile care imi plac, pentru a nu mă atașa de el si evident pentru a nu-l lasa pe el să se atașeze de mine. Nu știam dacă ar trebui să opresc toate acele chestii acolo, sa refuz sa ne vedem, să refuz sa mai stau cu el, dar cum as fi putut face asta? De fiecare dacă când ziceam că o sa ma distantez puțin de el, fix atunci avea cea mai mare nevoie de mine. Cum as fi putut să plec? Stiu, uneori e mai bine să pleci pentru a nu suferi mai târziu, dar aveam încredere, aveam mai multă încredere în mine ca nu o sa ma atașez de el. Dar ce se întâmpla dacă o făcea el primul? Ce se întâmpla? Imi era frică se ceea ce putea să se întâmple. Tocmai de aceea vroiam sa il intrb dacă e ok ceea ce se întâmplă.
P.S: Tu ai avut momente speciale? Tu ai avut momente simple care să îți bucure sufletul? Dacă nu ai avut, o să ai. Ai grija cu cine alegi sa îți faci astfel de amintiri pentru că astea ajung sa doară cel mai tare, amintirile care îți intră în suflet.