Celest Lively. O distrugătoare de speranțe, ii plăcea sa își zică adesea. Se învinovățea pentru tot. Pentru ca nu avea prieteni. Pentru ca era ciudata. Pentru idiotul de gol din stomac pe care îl avea adesea. Pentru ca nu își găsea niciodată, ni...
Stăteam în livingul casei, încercând să mă temperez. Obișnuitele certuri cu maică-mea se repetau din nou, chiar dacă în primă instanță crezusem că o să am o seară cât de cât normală. Mi-am mijit ochii către ea, încercând sa nu scot un răcnet.
-Calmează-te, scumpo, a intervenit și tata, așezându-si palma pe umărul mamei. Și-au aruncat câteva priviri complice, cum o făceau de fiecare data când eu eram în jur, apoi mama s-a liniștit. Am strâmbat din nas, urcând în camera mea și trântind ușa. Speram ca maică-mea sa știe ca sunt revoltata. M-am trântit pe așternuturile reci cu modele ciudate, bagându-mi fața în pernă. Totul era un dezastru! Am țipat cat am putut de tare în perna, dând mai apoi cu pumnii în salteaua moale a patului.
M-am ridicat mai apoi, așezându-ma pe scaunul din fața biroului și trăgându-mi caietul cu desene din sertar. L-am răsfoit de la cap la coada, văzând aceleași desene vechi. Zâne, gnomi, elfi, îngeri, zei, vampiri, vârcolaci, nimfe. Și totul se repeta. Din nou și din nou. La nesfârșit. Însă nu devenea monoton. Îmi plăcea sa sculptez noi chipuri, sa dau naștere ființelor supranaturale din capul meu. Îmi plăcea sa trasez liniile fine de la soldurile zânelor, sa le pictez parul în culori vii. Îmi plăcea sa îmi închipui ținuturi. Îmi plăcea sa cred ca ma aflu în ele. Și într-un mod bizar și ireversibil de bulversat, ma simțeam mai bine acolo decât aici, în propria casa, în propriul oraș.
Eu, Celest Lively, eram o ființă ciudata, rar întâlnită. Nu numai ca nu ma puteam adapta nicăieri, însă purtam constant cu mine un imens gol în stomac. Și de parca asta nu ar fi fost deajuns ca sa îmi ruineze întreaga viață, aveam un talent idiot de a face oamenii sa se ferească de mine. Eram diferita, și o știam. Nu diferita in genul lui Joey Burtosul, care avea urechi de spiriduș și o ferma de gușteri în sera maică-sii, diferita în sensul ca nu ma puteam integra nicăieri. Nu ma simțisem niciodată acasa, nici măcar acasă. Oamenii pe care ii consideram părinții mei și care ar fi trebuit sa ma iubească și sa ma protejeze ma priveau cu frică, de parca aveam sa explodez curând. Pe buna dreptate și fără calomnii, anul trecut de Ziua Recunoștinței fusesem pe aproape de a exploda, însă totul se acorda faptului ca mâncasem mult prea multa lasagna. Stomacul meu se umflase atât de mult încât puteam sa concurez cu bunicul Carl la concursul "Cine ține mai multe pahare de bere pe burtă".
Cu o ultimă privire aruncata tărâmului Avalon, un tărâm inventat de mintea mea, am închis caietul, băgându-l înapoi în sertarul biroului și întorcându-ma în pat.
***
Am strâmbat din nas, mijindu-mi ochii. Alb. Alb. Alb. Ce era cu atât de mult alb? M-am învârtit de câteva ori în cerc, ridicând coltul sprâncenei drepte. Eram confuza. Unde naiba ma aflam? Am pășit în față, însă în loc de suprafața rece și alba pe care calcasem pana acum, de data aceasta tălpile mele goale nu au atins nimic. Și mi-am simțit piciorul alunecând în gol. Și am văzut abundența de alb dispărând, de data aceasta fiind în aer. Dumnezeule, eram în aer! Cădeam! Rochia lungă și alba pe care o purtam se ridicase considerabil, zburând în vânt. Parul îmi acoperise cu totul vederea, asta pana ce m-am întors cu fața în jos. La dracu! Eram în cădere libera, fără vreo parașută sau vreo cale de scăpare. Vântul mi se izbea dureros de corpul îmbrăcat într-un material mult prea subțire. Voiam sa plâng. Un amalgam de întrebări îmi nutreau în minte, însă eram mult prea bulversata că să îmi pot răspunde măcar la una dintre ele. Vedeam un castel! Ăla era cristal? Un castel de cristal? Unde eram?
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
