Tărâmul Infinitului #Wattys2016

2. Călători

De când am ieșit din biroul  Înțeleptului, adică aproximativ jumătate de ora în urma, m-am tot ținut după Pegasus, cicălindu-l cu mii de întrebări. Și ma miram ca încă nu își ieșise din fire. Pegasus m-a condus înapoi în cantina, unde s-a dovedit ca majoritatea își făceau veacul. Era mult prea asemănătoare cu cantina de la școală. Oameni repartizați în grupuri, aranjați în ordine sociala. Aici nu era o mare diferență, numai ca majoritatea preferau sa stea la masa cu ființe din speciile lor.

Pegasus s-a oprit, făcându-mă și pe mine sa ma opresc în loc. Am încercat sa identific locul în care Pegasus privea, însă am eșuat lamentabil. L-am inghiontit cu cotul în coamă, făcându-l sa își îndrepte atenția asupra mea.

-Vrei sa vezi îngerii? Probabil ca entuziasmul mi se putea citi pe fata, căci Pegasus și-a dres glasul, șoptind. În fata mea, coltul din dreapta. Nu ai cum sa nu ii observi, a șoptit la final. Mi-am îndreptat atenția asupra locului de care Pegasus îmi zisese, și pentru a mia oara în ultimele ore am rămas perplexă. Dumnezeule mare!

Nu cred ca văzusem vreodată ceva atât de frumos și divin. Majoritatea îngerilor stăteau așezați pe masă, făcând multa zarva. Ma întrebam cum de nu îi observasem până acum, mai ales că erau greu de trecut cu vederea. Aveau niște ochi superbi, în culori vii, pe care ii puteam observa și de aici, de la aproximativ 15 metri distanta. Aripile lor semănau cu cele ale lui Pegasus, putând sa pariez ca aveau aceleași pene fine. Însă tipul din centru mi-a atras inevitabil atenția. Dacă ceilalți îngeri aveau acea aură divina, cu pigmentul lor complet alb al pielii și aripile sclipitoare, tipul din mijloc avea o piele măslinie și niște aripi considerabil mai mari decât ale celorlalti, deși stăteau strânse. Și ceea ce ma făcea curioasa era faptul ca erau negre! Complet și ireversibil.

M-am simțit împinsă de aripa lui Pegasus în același timp în care Îngerul Întunecat și-a atintit privirea asupra mea, fixandu-ma. Și dacă la simpla vedere din profil ma înfioram, ei bine, acum eram total terifiata. Dumnezeule, era frumos! Mai frumos decât orice văzusem pana acum. O frumusețe atât, dar atât de ieșită din comun. O frumusețe demonică.

-Tipul ăla e demon? Am întrebat încet, apropiindu-ma de urechea lui Pegasus.

Pegasus mi-a răspuns fara ca măcar sa privească în direcția în care eu priveam. Probabil se aștepta la întrebarea asta, în cele din urma.

-Demonii sunt în coltul din dreapta. Și dacă te referi la Corentin, nu, nu este demon.

Corentin? La naiba, ce nume ciudat.
Mi-am direcționat apoi atenția în dreapta mea, acolo unde o masa zăcea în întuneric. La prima vedere nu părea nimic obișnuit la ființele care ii ocupau locurile, ba chiar mai mult, as fi zis ca ar fi putut trece foarte ușor drept oameni. Asta dacă nu ar fi avut întreaga pupila de un rosu aprins, cu irișii de un alb pătrunzător.

-Nimic nu este cum te așteptai, Celest? A întrebat Pegasus, pe un ton amuzat.

-Nici nu ai idee, i-am răspuns, sleita de puteri.

Veridicitatea întrebării lui Pegasus nu lasă loc de interpretari. Nici nu își imagina cat de multa dreptate avea. Nu as fi putut niciodată sa ma gândesc la un înger cu o frumusețe atât de demonica, si în niciun caz, nu mi-aș fi imaginat ca demonii sunt... Oameni?

-Pegasus, ai zis ca sunt și Semi-Zei aici, i-am reamintit, însă Pegasus nu a zis nimic, continuând sa tropaie elegant printre mesele aglomerate. Pegasus, nu ma ignora, i-am atras atenția, însă nimic. Am oftat, supărată, incrucisandu-mi mâinile la piept și mergând asa către capătul sălii. Pegasus s-a oprit, făcându-mă și pe mine sa ma opresc.

-Celest, el e Percy Jackson, a zis, arătând cu aripa către un băiat ce stătea așezat la masa. Avea ochii de un albastru pătrunzător și un par castaniu, ce ii curgea ușor pe frunte. Ce era el? Este fiul lui Poseidon, mi-a răspuns la întrebarea nerostita. Maxilarul meu probabil ca atingea pământul! Asta era incredibil.