Salvarea unui suflet pierdut

Capitolul 1

Întunericul îl înconjoară. O linişte tulburătoare şi calmantă, totodată, îl acompaniază în această călătorie oarbă. Nu ştie unde este şi nici ce caută aici, tot ceea ce ştie este că, cândva, poate într-o viaţă anterioară, a fost implicat într-un accident ce i-a curmat viaţa mult prea devreme. Nu mai ştie cum îl cheamă, nu mai ştie cine este familia lui, cine este iubirea lui. Nu ştie dacă are norocul de a fi tată, ori dacă este unul dintre acei bărbaţi ce îşi iubesc mai mult paharul decât femeile. Nu ştie în ce perioadă a fost născut, în ce sat a crescut, în ce lume şi-a făcut o viaţă. Şi totuşi, nimic din toate astea nu-l deranjează. Poate tocmai pentru că nu ştie cine este şi unde este în acest moment.

Rătăceşte mult timp prin aceaastă lume monocoloră, fără un scop, fără un gând care să-i ocupe mintea. Nici nu ştie dacă are o minte, în primul rând. Nici nu ştie ce mai este, timpul trecând sau stând; este acelaşi lucru pentru el, în această beznă calmă.

Anii trec; zeci... sute, milenii poate. Oricum, ce contează?! Nu are cum să limiteze acest timp. Nu are cum să-l definească şi nici nu are un sens pentru a face lucrul ăsta.

Însă, într-un anumit timp, o anumită eră, o voce răsună în tăcerea ce defineşte locul unde el rătăceşte.

"Itzli!"

Bărbatul priveşte în jur confuz, încercând să găsească şi trupul care ar fi normal să vină odată cu vocea, dar ce ştie el? Cine ştie cât timp a trecut de când colindă aceste neguri! Poate nu mai ştie cum este natura omului. Poate chiar îşi imaginează acele imagini ce-i mai luminează mintea arareori. Nu are de unde şti că sunt amintiri. Şi, oricum, ce sunt amintirile? Este posibil ca mintea singuratică să-i joace feste, atât cu acele ilustraţii, cât şi cu această voce.

"Itzli!" răsună din nou în întuneric vocea puternică a unui bărbat.

Itzli se uită când în stânga, când în dreapta, crezând că timpul ce a trecut i-a venit de hac. Într-un sfârşit, va ajunge să înnebunească de solitudine aici.

"Itzli, am o întrebare pentru tine."

Strânge puternic din ochi, lumina ce curge dintr-odată spre el în valuri nestatornice şi furtunoase orbindu-l. Mâinile îi zboară automat peste ochi, oferind puţină umbră, însă.

"Itzli, am o întrebare pentru tine," repetă vocea cu un timbru autoritar.

Bărbatul în cauză îşi îndepărtează încet mâinile, oferind ochilor ocazia să se obişnuiască cu lipsa întunericului. După un timp, împăcat cu acea sursă continuă de lumină, îşi dă uşor pleoapele de pe ochi, descoperind astfel forma uşor diformă a unui trup. Clipind de alte câteva ori, pentru a îndepărta ceaţa ce stă ca o cortină peste pupile, ochii se ajustează şi acel corp prinde mai mult contur.

În faţa lui Itzli stă un bărbat ce iluminează acel spaţiu în care şi-a petrecut el veşnicia de parcă ar fi el însuşi o stea, un soare. Bărbatul, ce are o barbă neagră de câţiva centimetri, un păr până la umeri la fel de întunecat, ochi mici şi căprui, cu o frunte lată şi un nas cam mare, buze subţiri şi obraji înalţi, îl priveşte pe tânăr cu seriozitate, dar şi o bunătate mascată. Veşmintele lui - o robă până-n pământ, albastră ca apele unui izvor netulbure, ce are croiele pe margini de un albastru închis, aproape violet, curea din mătase, ce se înnoadă într-o parte, sandale din piele bătută, ce se leagă pe după gambă - îi dau un aer sofisticat, maiestuos.

Tănarul rămâne fără cuvinte. Nici nu ştie dacă mai are cunoaşterea de a vorbi, deşi ar părea o prostie să uite aşa ceva.

Aşadar, pentru a nu părea insolent, dă uşor din cap, în semn de salut şi, în acelaşi timp, afirmând faptul că atenţia este toată îndreptată spre bărbatul din faţa lui.