Salvarea unui suflet pierdut

~ Opt ~

Capitolul 8

“Ce?! Nu! Încă nu e timpul! Ce prostii îndrugi?! Spune-mi ce se întâmplă, Itzli? Un alt spirit? Asta e?”

Băiatul scutură capul, luându-i faţa în mâini. Uitându-se adânc în ochii ei, repetă, “Eşti gata să pleci?”

Phillis începe să suspine. Lacrimile se adună în ochii ei mari şi căprui, curgând apoi libere pe obraji, privind sinceritatea din acel albastru tulbure al lui Itzli. Niciodată nu i-a văzut ochii aşa întunecaţi. Culoarea lor mereu era un albastru fascinant, electrizant şi viu. Iar acum, este exact opusul.

“Nu,” şopteşte fata, dând lin din cap. “Nu,” repetă mai cu viaţă, aruncând mâinile lui deoparte. “De ce?” se uită cu aşa o confuzie spre el, încât nu ştie ce altceva să facă decât s-o ia în braţe şi să-i sărute creştetul capului.

“E timpul.”

Răspunsul lui este atât de simplu şi clar, însă ascunde atât de multe întrebări. Da, e timpul, dar de ce acum? Ce declanşează brusca schimbare? Care a fost, în cele din urmă, motivul pentru care ea a rămas în lumea viilor? Şi în ce clipă s-a împlinit?

Şi, iarăşi, de ce? Este o întrebare atât de scurtă, însă atât de grea.

“Nu vreau,” suspină Phllis în pieptul lui, strângând tare de el. “Te vreau pe tine, nu vreau să plec.”

Itzli nu poate scoate nici măcar două cuvinte. Este sigur că dacă deschide măcar gura, atât cuvintele vor curge precum notele pe o paritură – cuvinte nu tocmai frumoase la adresa lui Baldassare – cât şi lacrimile vor face râuri.

De ce Bladassare, te întrebi? Pentru că el mereu a spus, Ascultă-ţi inima!

Iar el o ascultă.

Şi ce rezultă?!

Doar durere!

***

Învârtindu-se în pat, băiatul nu poate pune geană pe geană. Tot ce poate face e să simtă acel gol pe care l-a simţit în momentul în care Phillis se dematerializa în braţele lui. Asta e tot ce rămâne acum în locul acelei senzaţii răcoroase şi proaspete pe care o avea fata. Iar acest gol îl ucide. Şi nu este ceva rapid, ce ai întâmpina cu braţele deschise, doar pentru a nu mai simţi durerea. Nu... este acel gen de moarte lentă, ce savurează fiecare clipă de suferinţă pe care o ai.

Şi ce este şi mai cumplit... Nu a apucat să-i spună şi el ce simte. Iar asta îi sfâşie rănile deja sângerânde.

“Itzli,” aude tânărul acea voce ce ajunge s-o urască. Unde a fost timp de zeci de ani? Unde a fost acum câteva ore?

“Itzli!” spune bărbatul cu autoritate.

Doar că băiatul se face că plouă.

Baldassare oftează. Ştie că nu doarme, că-i aude respiraţia sacadată şi-i simte furia de parcă băiatul ar fi o pâine proaspăt scoasă de la cuptor, iar mirosul se împrăştie în toată casa.

“Ştiu că eşti supărat,” încearcă o altă abordare, care dă imediat rezultate.

Itzli se ridică din pat mai iute decât fulgerul şi ajunge, din doi paşi şi trei mişcări, nas în nas cu Baldassare.

“Supărat?” spune pe o voce ce mocneşte a furie. “Supărat?!” ridică glasul. “Crezi că sunt supărat?! Ei bine, sunt furios! Atât de furios, încât dacă nu ai fi ceea ce eşti, nu ai mai fi trăit.”

Baldassare nici nu clipeşte la ameninţarea primită. Ţinând cont de trecutul băiatului, care nu fusese unul tocmai luminat, se aşteaptă la mult mai mult decât atât. Ştie că tot ceea ce spune şi face este doar din cauza nervilor ce-i umbreşte judecata.