Salvarea unui suflet pierdut

~ Şapte ~

Capitolul 7

“Serios!” se vaită Phillis.

“Nu te cred!” atacă Itzli.

“Dar de ce nu?!” ridică mâinile în cap, disperată. E a suta oară când îi spune asta.

“Pentru că erai doar tu în cameră. Cine avea să te împingă, cearşaful de pe pat? Şi-a făcut cumva picioare!” ridică o sprânceană arogantă, ştiind că fata nu are argumente destul de credibile.

“De unde nu ştii că n-o fi fost vreun alt spirit, pus pe şotii?” îşi pune Phillis mâna în şolduri şi dă din picior, deja enervată. Duc aceeaşi luptă de câteva zile, şi niciunul nu e dispus să renunţe.

“Pentru că, în cei cincizeci şi şase de ani de slujbă, niciodată nu am avut un suflet care să vină la mine. Eu a trebuit să-i caut! Şi, în plus, de ce să te împingă un suflet?!”

“Pentru propria distracţie! De unde să ştiu eu!” spune Phillis exasperată. Doamne, omul ăsta este mai tare de cap decât un catâr. “Poate era genul care făcea glume proaste tuturor cunoscuţilor!”

“Nu e suficient,” dă din cap Itzli. “Eu tot cred că mă vrei fierbinte şi la pielea goală,” îi surâde şmechereşte, făcând cu ochiul.

“Oh, pe tot cei bun pe lume!” îşi ridică mâinile în aer. “Dacă voia asta, îţi puteam spune!”

“Şi vrei să-mi spui că nu mă vrei?” face tânărul o faţă de câine plouat, cu ochii ăia albaştri şi mari uşor umezi, şi buza de jos scoasă, pentru efect, în afară. Tot ce mai trebuie e să schelălăie!

“O, nu-mi arunca privirea asta!” se încruntă Phillis, ştiind că este aşa o fraieră de fiecare dată şi cade pentru prostia asta indiferent de situaţie.

“Nu mă vrei?” dă Itzli din gene ca un păpuşar nebun, mişcându-şi buza aia atârnată, când în sus, când în jos.

Fata îşi pune mâinile la piept şi încearcă să rămână puternică. Pe bune că încearcă. Adică, de ce nu ar putea să fie puternică? Nu e nimic mai mult decât o faţă adorabilă de copil bosumflat. Şi cine poate rezista farmecului unui ţânc?! Huh? Careva?!

Ea sigur nu poate, pentru că, după mai multe clipe de nesiguranţă, răsuflă învinsă să se duce spre el, luându-l în braţe.

“Normal că te vreau,” şopteşte uşor, de parcă i-ar fi teamă să nu trezească cine ştie ce făpturi ale răului.

Itzli zâmbeşte, prinzând-o de mijloc. “Ştiam că va merge!” surâde triumfant.

“O, nesuferitule!” îi dă Phillis peste umăr cu putere, fixându-l cu privirea. “Trebuia tu să strici momentul!”

“Oh, bebe Phillis s-a supărat?!” întreabă Itzli pe o voce de bebeluş, făcând o faţă de idiot.

“Normal că da,” se chinuie Phillis să nu lase zâmbetul la suprafaţă.

“Şi dacă primeşte un pupic, îi trece?” continuă pe aceeaşi voce, dând ca screlozatul din gene, surâzând puţin.

“Nu ştiu, poate.”

Itzli zâmbeşte şi plantează un scurt sărut pe buze.

“Mai bine, acum?” foloseşte acelaşi ton, făcând-o pe fată să zâmbească niţel.

“Nop,” scutură din cap.

Itzli o sărută iarăşi, de data asta prinzându-i buza superioară între dinţi şi muşcând finuţ. “Dar acum?” ridică o sprânceană.

“Nu-uh,” scutură Phillis capul, surâzând de-al binelea.

“Oh, bine atunci,” spune Itzli pe o voce atât de dezamăgită, încât o face pe fată să râdă cu poftă. “Se pare că trebuie să scot arsenalul ăl’ mare cu tine,” îi face cu ochiul şi, înainte ca fata să poată înregistra ceva, o prinde de faţă şi o sărută pe deplin.

Mâinile lui îi apucă părul cu forţă, trăgând-o spre el mai mult, în timp ce limba îi explorează fiecare coltişor al gurii, savurând deliciul. Phillis îşi prinde mâinile de mijlocul lui şi-l aduce mai aproape de ea, simţind nevoia de mai mult contact decât au.

Cei doi petrec cel puţin cinci minute sub farmecul acestui schimb de salivă, după care se retrag şi se privesc în ochii plini de emoţii.

Phillis îşi ridică uşor o mână şi i-o pune pe obraz. Iubeşte căldura degajată de trupul lui, puţina aspreţe dată de barba ce creşte, fineţea acelor buze atât de tentante. Iubeşte sentimentul mâinilor lui pe trupul ei palid şi lipsit de materie; însă asta nu este o problemă pentru Itzli, pentru că el este singurul care o poate atinge. Iar acest lucru îl iubeşte cel mai mult. Faptul că doar el o poate vedea, doar el o poate săruta. Doar el o poate mângâia.

Şi, deşi este o uşoară incertitudine a viitorului lor împreună, ea îl iubeşte pe el. Şi, oricum, nici acum nu ştiu care-i treaba ei neterminată aici. Asta face posibilă o eternitate alături de iubitul ei. O eternitate plină de imperfecţiune.

Zurâzând, Phillis se ridică pe vârfuri şi-l sărută suav pe acele buze moi şi care, pur şi simplu, cerşesc atenţie.

“Te iubesc,” şopteşte atât de lin, încât ar fi fost imposibil de auzit, dacă Itzli nu ar fi avut toată atenţia canalizată numai asupra ei.

“Şi eu...” însă vorbele-i sunt înghiţite de durerea ce-i sfâşie pieptul. Îşi duce iute mâna la piept şi se apleacă o fracţiune.

“Itzli, ce s-a întâmplat?” întreabă fata îngrijorată. Şi cum ar trebui altfel să fie, având în vedere schimbarea bruscă de culoare în obraji şi chipul crispat ce-l poartă?

Băiatul, însă, priveşte cu durere spre ea, sute de sentimente înotându-i în ochi pe secundă.

“Itzli, un alt suflet?” vrea Phillis să ştie, fără a-şi da seama de faptul că timpul ei se scurge mult mai repede acum. Nu bagă de seamă acel sentiment ce o străbate, acel sentiment că acasă e mult mai aproape decât oricând.

Dar tânărul ştie, pentru că o poate simţi cu atât de multă putere, de parcă propria inimă-i plânge. Şi asta este foarte probabil, ţinând cont de cât de apropiaţi sunt acum.

“Te rog, spune ceva! Mă sperii!” se panichează Phillis, luându-l pe băiat de umeri şi scuturându-l puţin.

El o priveşte cu părere de rău, cu dragoste, inima lui începând, parcă, să i se spargă. Această chemare a sufletului este mult mai mare şi mai puternică decât oricare dintre celelalte trăite de el, iar asta îl derutează puţin. Oare asta să aibă de-a face cu faptul că s-au creat sentimente unde nu trebuie? Nici măcar nu s-a gândit vreodată la ce consecinţe pot apărea. Oare astea să fie?

Încruntându-se, apucă mâinile tremurânde ale fetei şi-i ofera un scurt sărut de despărţire.

“Phillis, eşti gata să pleci?”