Atmosfera de acasă era sufocantă, mama ce sa mai spun...ma bucur ca am plecat pana nu mi-a infipt un făcăleţ in spate, iar tata... e tata, un preot poate prea dedicat Domnului câteodată, iar mama il susţine, până la urmă, asta înseamnă o căsătorie, susţinere reciprocă blah blah blah cum spun ei si biblia. Nu ca nu imi place sa ma rog Domnului sau sa citesc din biblie, dar părinţii mei au transformat această credinţă intr-o obsesie, si nu e prea sănătoasă, adică, uitaţi-va la mine, am mancat încă de mic atâtea biciuri, încât nu mai ţin socoteala si nu am fost pedepsit pentru lucruri cum vedeti la televizor ca jafuri, crime etc ci pentru lucruri minore ca înjuratul, ca ruptul unei flori, sau faptul ca nu m-am închinat cand treceam pe langa biserica.
Pentru aceste lucruri, pielea mea a fost marcată pentru totdeauna, iar tatuajele pentru care iarăşi am fost pedepsit, le-am facut cu scopul de a mai acoperii din cicatrici.
Doare doar...sa nu ai prieteni ,sa ai o familie in care fiecare greşală e taxată, doare sa ma simt lipsit de libertate... sa ma simt complexat de urmele acestea de pe corpul meu.
Ma sufoc de multe ori noaptea in cap cu aceste gânduri si poate ca il intreb de multe ori pe Dumnezeu " de ce? "
"De ce eu? " si desi el nu poate sa imi răspundă cum ma aştept eu, el imi da tăria de a zâmbi a doua zi ,de a închide toate amintirile urâte intr-o cutie si de a o ascunde undeva adânc in mintea mea, de a dormi limpede si fără coşmaruri in nopţile in care simt ca voi cadea in abis si ca ma voi scufunda pe vecie acolo alături de diavol.
Sunt brusc scos din gândurile mele de soneria telefonului care anunţă ca mama s-a săturat sa ma aştepte si sa isi facă griji, dar o ignor si nu apas le butonul verde, ba chiar "il scap" pe peluza unor oamenii de aici si imi vad de drum, desi nu stiam exact unde voiam sa merg, dar cert era ca nu acasa .
Cat despre telefon, si asa mama nu il considera tocmai de natura creştină, deci voi gasi o scuză adecvată -deşi de multe ori nu am acest lux de a gasi scuze -si sunt sigur ca nu imi voi lua bătaie, ca doar e un obiect al diavolului, util totuşi câteodată ,după spusele mamei.
Eram cu totul abătut, trist, deprimat, nu imi vedea sa plang, dar imi simteam fălcile trase parca cu forţa in jos si printre gene priveam alene , imi era puţin somn. As fi vrut sa evadez într-o altă lume, una in care părinţii mei ar fi fost normali, in care m-as fi trezit in fiecare zi cu zâmbetul pe buze, una in care nu as fi avut grija micilor păcate de zi cu zi.Dar asta era cruda realitate, nu totul e asa cum il vrem, dar măcar puteam spera la un viitor mai bun. Acolo, departe, asa cum era el in mintea mea, parcă uneori puteam si ii simt adierea caldă, smulsă apoi cu brutalitate de un glas cristalin care părea ca ma striga pe mine.
M-am oprit in loc si mi-am întors incet capul, doar ca sa vad un băiat cu parul castaniu, îmbrăcat cu un tricou alb si o pereche de blugi asortaţi cu tenisii sai albi, care tocmai se îndrepta spre mine cu pasi grăbiţi.
"Cred ca ti-a scapat ăsta pe peluza mea"spuse acesta intinzandu-mi prea "iubitul " telefon.
"Mersi" am zambit ghidat de gestul sau, dar mai ales, de ochii sai albaştri ca cerul in care se vedea parcă o scânteie aparte. Era tare frumos, iar zâmbetul său era contagios.
"Nu ai pentru ce. "imi mai zambi acesta inca o dată ,uitându-se adânc in ochii mei ,apoi se întoarse pe călcâie .
Il urmări cu privirea pana la peluza unde imi "scapasem" telefonul, vazand cum începe să care nişte cutii din camionul pe langa trecusem nu cu mult timp in urma.Cred ca tocmai se muta. Statui o clipa, văzând ca el căra singur acele cutii grele si ma gândi ca poate i-ar trebui puţin ajutor.
"Hei, ai nevoie de o mână de ajutor?" l-am intrebat politicos cand m-am apropiat de acesta.
El doar se întoarse uitandu-se cateva secunde atent la mine, ochii sai albaştri parca zâmbind, apoi isi deschide buzele pentru a vorbi.
"Doar daca nu ai treabă si daca nu te superi.Dar te averitzez ,e ceva de cărat."imi zambi acesta,chicotind usor, râsul sau fermecandu-ma. Intr-un fel ma simteam de parcă ceva, înăuntrul meu ma gâdila si asta se simţea tare ciudat si plăcut in acelaşi timp, dar am ignorat asta in momentul cand el si-a întins mâna prezentându-se.
"Sunt Louis"
"Harry, imi pare bine. " i-am zambit strângându-i mâna care era atât de caldă. Apoi pentru următoarele ore l-am ajutat cu bagajele si cutiile.
Ziua aceea, deşi părea mohorâtă si tristă, a fost cea mai frumoasă, chiar daca mi-am luat bătaie de la tata si urlete de la mama, a meritat totul, pentru el. Pentru baiatul cu ochi albastri pe nume Louis.
Craciun fericit! 😊❤🎄Ce v-a adus Moşu? 😂😂
CITEȘTI
The Sin:my happiness L.S
Fanfiction"Ei bine, se pare ca cel mai mare pacat al meu este ca am indraznit sa fiu fericit." Harry este fiul unei familii foarte respectate in cartierul in care traiesc.Par atat de normali, incat ti se par anormal de normali. Tatal sau este un preot de seam...
