Aleşii: Puterile renasc

Visul

- Tatăl meu a spus să mergem la haita din sud.
- Există o haită în sud? Credeam că e abandonată zona. Şi oricum e riscant.
- Ştiu că e aproape de haita de foc, dar trebuie să riscăm. De acolo cineva ne va da nişte grifoni să ne îndreptăm spre haita de aer.
- De unde au ei grifoni?
- Nu ştiu şi nu îmi pasă. Tot ce trebuie să ştiu e ca ai o cale de scăpare.
- Eu? Dar parca veneai şi tu.
- Nu, ei doar te duc până acolo.
- Dar suntem o echipă. Eşti un descendent.
- Datoria mea e să te ajut să ajungi în haita de aer. În plus nu prea îmi pasă de tine, din moment ce din cauza ta s-a întâmplat asta.
- Poftim?
- Păi cum se face că fix când ai intrat în haită spionul s-a demascat?
- Nu ştiu.
- Ei bine, eu ştiu că există o legătură.

Nu am mai zis nimic. Oricum apreciez ce face pentru mine. Mă duc să mă aşez lângă el şi îi văd rănile de pe spate.

- Ce sunt cu ele?
- Nu e treaba ta.

Nu îmi convine ce tocmai mi-a zis. Având în vedere destinul meu, presupun că e treaba mea. În schimb, respect secretele celorlalți. Şi eu am secretele mele. Nu voi insista, dar dacă voi avea ocazia voi investiga mai mult.

- E frig aici.
- La ce te aşteptai, zona e plină de orhidee. Dormi. Cred că eşti obosită.
- Tu nu dormi?
- Facem cu rândul. Eu stau de pază în caz că se întâmplă ceva.

Îmi pun capul pe genunchii lui şi îmi aduc picoarele aproape de piept. Era foarte frig. Orhideele au rolul de a îngheța sângele şi astfel suntem nedetectabili. Una nu face rău, dar mai multe produc mult frig şi chiar gheață. În mare parte cresc în haita de apă. Ei sunt imuni la îngheț. Presupun că au crescut aici pentru că suntem aproape de haita de apă.

Am reuşit să adorm cumva. Am reuşit să îmi țin de cald, iar el m-a ajutat mult. Abia târziu am realizat că mă strângea în brațe. Mă simțeam în siguranță cu el. De parcă l-aş fi cunoscut. Totuşi, chipul său nu îmi amintea de nimeni. Are ochi albaştri, ca tatăl lui. Părul lui e negru ca noaptea, dar frumos. Cred că are 17. Nu ştiu cum îl cheamă. Nu am apucat să îl întreb.

Visez un loc. Mă aflu în el. Nu sunt obişnuită să visez, tot ce am avut erau coşmaruri. Coşmaruri ca moartea mea. Acum nu vreau să mă gândesc la asta. Sunt nori în jurul meu. Soarele răsare,iar nuanțele norilor se schimbă. O pune din ei se face, iar eu merg curioasă să văd unde mă poartă visul. Se pare că la un cerc formate de nişte coloane destul de stricate, iar în mijloc sunt părțile unei clădiri distruse. Mă uit în sus şi văd o formă a unui animal. Dar care? Nu îl recunosc. Nici nu am auzit de vreun animal cu o asemenea înfățişare. Ce se întâmplă? Trec prin nori, asta se întâmplă. Cad. Degeaba strig. Încerc să îmi imaginez ceva pe care să aterizez, dar nu pot. Cad pe spate, dar nu pățesc nimic. Mă uit în zare şi realizez unde sunt: locul în care cerul şi pământul se unesc: Linia Orizontului. Mulți au încercat să îl caute, dar mereu când au crezut că au ajuns s-au înşelat. Se spune că acolo sunt visele oricărui vârcolac. Cine ajunge acolo, va descoperi adevărata fericire, adevărata bogăție. Eu nu am crezut în asta, dar mă aflu aici acum. Văd umbra unui alt animal de acelaşi tip ieşind din pământ. E foarte mare. Coboară şi primul. Chiar voiam să îi văd, dar nu puteam de nori. Cei doi se îndreaptă unul spre celălalt. Zboară şi formează semnul infinitului. Norii dispar. Îi văd, dar nu îmi dau seama ce sunt. Diar zboară continuu, în acelaşi sens, formând infinitul. Nu înțeleg de ce. Amândoi se opresc, uitându-se. Primul vine lângă mine şi îmi şopteşte ceva. Dar nu apuc să înteleg ceva. Mă trezesc brusc.

- Te simți bine?
- Presupun că da, de ce întrebi?
- M-ai speriat. Țipai şi tot ziceai ceva.
- Ce îți ziceam?
- Tempul Airbow cred.
- Înseamnă că acolo trebuie să merg.
- Nu înțeleg ce legătură are asta cu mersul acolo.

Îi povestesc tot. Oricum, ce ziceam eu nu se compara cu ce am văzut. Stătea şi se gândea la ce îi spuneam.

- Ştii ce înseamnă visul? Adică e destul de ciudat.
- Eşti sigur că are o semnificație?
- Păi visezi asta fix în următoarea zi de la aflarea veştii că tu eşti Aleasa.
- Hai să luăm esențialul. Deci s-a întâmplat la Linia Orizontului.
- Şi e ceva cu semnul infinit.
- Adică Linia Orizontului e infinită?
- Deci înseamnă că fericirea adevărată e peste tot?
- Ție ți se pare că este? Nu are treabă cu fericirea.
- Păi nimeni nu a ajuns la Linia Orizontului înafară de mine.
- Parcă ziceai că e infinită, cum să ajungi la ea?
- Poate stăteam în centrul ei.
- N-are logică.
- Nu mă pricep.
- Poate pentru că ai visat-o, are o treabă cu tine.
- Păi Linia Orizontului reprezintă visele oricărui vârcolac, fericire şi bogăție.
- Ba nu. Ți-am zis, nu are treabă cu fericirea.
- Păi nu astea sunt visele oricărui vârcolac?
- Nu. Sunt puterea şi bogăția. Ce zici tu era înainte de luarea puterilor şi învrăjbirea noastră.
- Am interpretat complet greşit totul.
- O, nu...
- Ce?
- Mi-am dat seama ce înseamnă.

Băiatul s-a făcut palid dintr-o dată. S-a întins şi a ezitat să îmi răspundă.

- Zi-mi.
- Linia Orizontului nu e infinită. Ea reprezintă puterea absolută si bogația, ceva ce nimeni nu a găsit. De ce? Pentru că e o metaforă într-un fel. Linia reprezintă o barieră, un scut. Tu ai visat că eşti în ea, deci eşti protejată.
- Nu e bine?
- Nu...înseamnă ca oricine dărâmă scuturile ia ce găseşte
- Adică...oricine mă ucide îmi ia puterea...şi odată cu puterea vine bogăția.

Sunt neliniştită. Nu îmi vine să cred că el a adormit după discuția asta. Ies din acel loc şi mă uit la ceremonie. Spiritul Beta-ului care m-a ucis se va urca în cer împreună cu ceilalți. Se pare că totuşi spionul ținea la el.