Este trecut de ora 1 dimineata, sau cel putin asa cred. Ceasul meu s-a defectat de mult, iar eu am ramas in urma cu notiunea timpului. Tot ce pot sa fac este sa presupun ca este trecut de aceasta ora. Stau in subsolul acesta de cateva zile. Sper ca mai devreme sau mai tarziu salvarea mea se va arata si ma va scoata de aici. Eu astept.
Imi este foame. Nici nu imi amintesc cand am mancat ultima data ,dar nici nu ma incumet sa ies sa imi procur ceva...as fi o prada mult prea usoara in ochii lor, in ochii infectatilor. Creaturi insetate de sange a caror gandire umana a disparut total din creier.
Sa ies afara nu este o alegere prea inspirata. Probabil o voi face si pe asta atunci cand foamea imi va lua de tot mintile, iar corpul meu va actiona dupa simturi ci nu dupa gandire.
Ma gandesc cu groaza la acel moment.
Am reusit sa gasesc un refugiu bun in acest subsol. Chiar si proviziile mele au fost foarte generoase.
Ma uit pe podea si vad conservele de ton pe care le-am procurat dintr-o alimentara din centrul orasului saptamana trecuta.
Ce zi nebuna a foat aia...cand John inca traia.
Sa te duci dracu John...acum trebuie sa stau si sa indur totul de unul singur. Chiar era atat de greu sa ma asculti si sa nu intrii in benzinaria aia? Idiotule!!! Am vazut cu ochii mei cum ti-au fost devorate maruntaiele. Nu am putut scoate un sunet. Eram inlemnit. Tot ce am putut sa fac a fost sa iau ruxacul cu mancare si sa plec de acolo. Iarta-ma ca te-am lasat in urma. Imi pare atat de rau...
Poate ar trebuii sa ma impusc...as scapa mai repede de tot si as putea sa o revad din nou pe ...pe ea...imi este atat de dor de ea. Imi pare atat de rau ca nu am putut sa o protejez. Jur ca mi-as da viata doar ca sa o pot invia........nu stai...nu ar fi o idee prea buna. Ar fi ea in locul meu acum si nu as vrea asta. Era atat de firava. Nu ar fi rezistat prea mult. Si o iubeam atat de mult...mereu imi zicea ca stie insa niciodata nu cred ca si-a imaginat ca o iubesc mai mult decat orice ar gandii ea. Offf...
Stau si ma intreb, de ce stau si scriu toate astea? Poate ca inca mai sper ca intr-o zi umanitatea va reinvia si cineva va gasii jurnalul asta si isi va da seama de cum traiam eu acum.
Haha....Damian, tampitule! Nimanui nu ii pasa de tine....de ce ar vrea cineva sa stie cum ai trait?
Imi simt ochii din ce in ce mai grei. Imi aduc aminte perfect ziua cand umanitatea si-a incetat existenta. Primele centrale nucleare care au explodat...oamenii confuzi care nu stiau ce se intampla....toti se fereau de cei infectati pentru ca credeau ca prin muscatura lor si ei ar devenii unii...naivii! Ei habar nu aveau ca defapt singuri si-au injectat virusul. Numai un tembel putea sa se injecteze fara sa stea pe ganduri cand a auzit ca o boala precum cancerul a fost vindecata peste noapte...prosti...atat de prosti.
Imi simt capul greu. Parca sta sa explodeze din moment in moment. Stai....se aude ceva de la usa subsolului...posibil salvatori. Bat in usa....ar trebuii sa le deschid...nu stiu ce sa fac.
Parca nu imi vine a crede! Pe toti zeii sunt salvat!!!!...dar stai. De ce sunt asa de insistenti? Bat cu toata puterea incat usa de lemn trosneste din toc...
Vai de mine!!...sunt EI...infectatii. Mi-au simtit prezenta...vor sa isi infiga coltii jegosi in carnea mea...au simtit mirosul de sange proaspat si prezenta unui organism voi in apropiere.
Ar fi trebuit sa raman alaturi de Robert...cine stie pe unde ii umbla picioarele. Probabil este undeva bine si se bucura ca traieste....eu stau intr-un dulap asteptand sa mor.
Ehhhh....stai! Bataile au incetat...vai, au spart usa...
