Reasonable Sacrifice [YAOI]

David?

 „Sometimes the most beautiful people are beautifully broken."

  Luminile slabe ale felinarelor de pe stradă se izbeau de parbrizul maşinii într-un mod misterios, noaptea acoperea nonşalantă totul. Am luat-o undeva la dreapta, ocolind zonele mult prea populate ale oraşului, acolo unde cluburile adunau zi de zi mii de oameni, îi înghesuiau pe toţi ca pe nişte vite şi le ofereau doza de distracţie. Nu ştiam exact ce căutam, dar aveam să îmi amintesc atunci când găseam acel ceva. Priveam pe străzile întunecate şi pline de persoane plictisite, obosite sau doar dubioase. Unele dintre ele mergeam să petreacă, altele se grăbeau acasă, fiecare avea un scop anume, mai mult sau mai puţin penibil. Am continuat să merg de-a lungul unei străzi, nu acceleram, nu voiam să pierd vreo ocazie. În cele din urmă, răbdarea mea a fost răsplătită: o adolescentă de vreo 16 ani aştepta cu degetul ridicat în semn că voia să meargă cu ocazia. Am zâmbit uitându-mă în oglinda retrovizoare, zona era pustie, nici vântul nu bătea. Datorită emoţiilor de abia mai respiram, am oprit încet în faţa fetei şi am deschis uşa. Zâmbetul nu îmi pălea de pe chip, tânăra domnişoară a urcat şi mi-a mulţumit politicos. Ceva din atitudinea şi înfăţişarea ei îmi dădea de gândit.

  -Cum te numeşti?

  -Vicky, îmi puteţi spune Vicky.

  -De unde eşti? întreb pe un ton extrem de calm.

  Fata s-a fâstâcit câteva secunde, dar a răspuns până la urmă cu o voce joasă.

  -Orfelinatul Whitechapel.

  Mi se adeveriseră bănuielile.

  -Ce frumos! Dar cum de ai ajuns pe străzi la ora asta? Există mulţi oameni răi prin oraş.

  -Adevărul e că...

  I-am acordat o scurtă privire, plină de falsă compasiune, lucru ce a îndemnat-o să continuie.

  -Adevărul e că am fugit! Nu mai suportam viaţa la orfelinat!

  -Nu îţi face griji, eşti pe mâini bune.

  Ultimul lucru pe care l-a simţit Vicky a fost acul seringii mele, înainte de a cădea într-un somn adânc. Când am ajuns acasă am tras de cartea care activa întregul mecanism, lăsând uşa din spatele bibliotecii să se facă văzută. Am târât trupul viu, dar amorţit, al fetei înăuntru. Acum puteam să îmi încep noua operă de artă!

******************************************************

  Am avut parte de un somn fără vise, dimineaţa fiind una mult mai plăcută decât cele precedente. Din păcate totul s-a destrămat când o bătaie în uşă mi-a întrerupt masa. Felix a sărit de pe canapea şi a răspuns persoanei care aproape a rupt uşa din lemn.

  -David! Cine e...

  Mi-am dat ochii peste cap, chiar nu aveam chef de oricine ar fi fost la uşă, dar acel cineva s-a autoinvitat în apartament.

  -Dominik! Iar tu?

  Am oftat atât de zgomotos, încât, am crezut că se vor sparge ferestrele.

  -Îmi luam micul dejun şi tu mă deranjezi.

  -E 4 după-masa! Am veşti noi, chiar înaintea celor de la ştiri. Nu aprinde televizorul, vreau să auzi de la mine!

  Felix se uita perplex, când la mine, când la blondul care stătea în mijlocul camerei şi care vorbea mult prea tare.

  -Eşti dus cu pluta! Ieşi, uşa e acolo. îi spun, arătând cu degetul spre uşă.