Reasonable Sacrifice [YAOI]

Joc bolnav

"Scars. A cold reminder you once had a past you couldn't handle."

 Băieţelul alerga atât de tare pe cât îi permiteau picioarele încă nedezvoltate, nu voia ca monstruozitatea aceea să îl prindă din urmă. Îi părea atât de rău că îşi aruncase ursuleţul, acum era singur în noapte...şi mai era şi rece afară. Pijamalele sale haioase nu ofereau protecţie împotriva colţilor de gheaţă ai vântului. Într-un sfârşit, lacrimile au ţâşnit cu egoism din ochii băieţelului, acompaniate de suspine adânci: îi era teamă mai ales pentru mama sa, acel râu de sânge a rămas imprimat pe veci în mintea copilului.

 Cum se bucura de o inteligenţă nativă vastă, în creieraşul său a apărut vaga idee că trebuie să ajungă într-un loc sigur şi călduros, dar mai ales că trebuie să anunţe sus şi tare ce s-a petrecut. Dar unde putea să meargă? Era un oraş atât de mare! Şi atât de întunecat! Dar totuşi băiatul a dat dovadă de mare curaj şi a încercat din toate puterile să îşi aducă aminte de locaţia în care părinţii săi plăteau mereu amenzile. În cele din urmă, după minute întregi în care alerga fără direcţie sau scop, şi-a amintit de o clădire mare şi gri, aflată la câteva străzi distanţă. Nu a mai stat mult pe gânduri, membrele începeau să îi tremure de la frigul necruţător, trebuia să se grăbească.

 Paşii l-au purtat printr-un labirint format din străzi prost luminate şi tăcere. Nici măcar o maşină nu trecea prin acea zonă, de parcă la venirea nopţii toţi oamenii se ascundeau în spatele uşilor bine ferecate. Băiatul era pe cale să renunţe, avea să se arunce pe jos şi să plângă până când va simţi suflul tenebros al morţii în ceafă, dar un claxon puternic l-a salvat. Ca printr-o minune, o maşină de poliţie oprise în dreapta sa, din ea coborând un ofiţer ce părea vizibil îngrijorat.

  -Ce caută un băiat ca tine pe străzi, de unul singur? Şi e şi noapte! Te rog, lasă-mă să te duc acasă. spuse poliţistul cu o voce spartă.

 Chipul copilului trăda cele întâmplate în acea sufragerie, frica nemărginită prezentă în ochii umezi ai băiatului l-a făcut pe ofiţer să se răzgândească. Bănuia, şi pe bună dreptate, că ceva oribil s-a întâmplat. Aşadar, l-a dus pe micuţ direct la secţie, lucru ce va da startul la un haos provocat de mass-media şi reînceperea unei anchete dificile, pusă pe linia de aşteptare...până acum cel puţin.

++++++++++++++++++++++++++

 -Încântat de cunoştinţă! zâmbetul său părea că nu va păli vreodată.

 Îşi întinse mâna spre mine, dar cum nu eram genul de persoană politicoasă, am stat nemişcat ca o stană de piatră. În schimb, el a chicotit prosteşte şi a continuat dialogul cu Victoria. Vorbeau de lucruri neimportante, legate de pacienţi şi factura la căldură, tocmai din acest motiv am decis că era cazul să mă car. Am pus pachetul de ţigări în buzunar şi le-am spus că merg până la baie. În nici 3 secunde, mă aflam pe hol, gata să plec din locul ăla dubios.

„Scuza cu baia. Genial, ce pot zice!" – Nu ţi-a cerut nimeni părerea.

 Aş fi părăsit clădirea numaidecât, dar o uşă întredeschisă mi-a atras atenţia. Radarul meu intern îmi spunea că în acea încăpere se aflau o grămadă de biştari. Nu vă faceţi griji, David vine să vă salveze de aceşti psihologi lipsiţi de viaţă. Oricum, sunt sigur că ei puteau face rost de alte sute de dolari imediat, nu era o mare pierdere. M-au uitat în toate părţile, asigurându-mă că nimeni nu se plimba pe acolo, şi m-am strecurat în cameră asemenea şarpelui în grădina Edenului. Un birou frumos îşi etala în faţa mea toate tablourile scumpe şi mobila fină. Drăguţ. Dacă aş fi o bancnotă, unde m-aş afla? În sertar...sau poate ascunsă undeva.