Reasonable Sacrifice [YAOI]

Decepţie

"Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletele altora."

  Mă ridicasem în capul oaselor pentru a privi cu atenţie decorul care mă înconjura, Felix stătea la marginea patului şi tremura, Jayden era aşezat ca o statuie în colţul camerei. De asemenea, era o figură nouă în tot acest haos...Zenon. Acelaşi chip, aceeaşi frizură şi aceeaşi pereche de ochi. Mă studia cu mare grijă, de parcă eram exponatul unui muzeu. Strângeam cu putere în pumn ceva, dar nu aveam curajul să verific ce era. Am reuşit doar să scutur din cap şi să scot un zgomot de uimire.

  -Ce naiba ai mai făcut? spuse Zenon pe un ton serios, necaracteristic.

  -Eu...Ce cauţi aici? Cum...

  -Am fost sunat pe un număr ascuns şi rugat să ajut la căutarea ta.

  L-am privit şocat pe Felix, mă simţeam trădat. Şi nervos, mai ales nervos. Ce căuta acum şi Zenon în peisaj? Oare e adevărat că trecutul te prinde mereu din urmă? O sumedenie de amintiri mă invadau şi îşi făceau loc cu forţa în mintea mea. Totuşi, eram capabil să simt doar frustrare, enervare şi un strop de melancolie. Toată îngrijorarea ce puse stăpânire pe încăpere mă scotea din sărite, dar prezenţa lui Jayden mă neliniştea profund. Ce avea să spună? Urma să fiu dat pe mâna poliţiei? Poate poliţia aştepta chiar acum la uşă, în linişte...aştepta să mărturisesc! Dar nu eu eram vinovatul! Am fost nevoit să mă apar!

  -Cine...cine te-a sunat?

  „Contează?"

  Brunetul a oftat şi a tăcut câteva secunde.

  -Dominik. Vorbea ca un nebun, dar mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. Părea sincer, chiar dacă delira şi ţipa în telefon. Habar nu am de unde a făcut rost de numărul meu.

  -La naiba! Cretinul ăla trebuia să se bage!

  -David! Calm...

  Am dat să mă ridic, dar braţul lui se puse ca barieră.

  -Trebuie să înţelegi că toţi vrem să te ajutăm.

  -Nu am nevoie de ajutorul vostru!

  Pentru prima dată, Jayden a vrut să spună ceva, dar Zenon i-a luat-o înainte.

  -Un om a fost ucis! Nu contează că era o căţea psihopată, a fost o crimă şi puteai să cazi drept vinovat. Nimeni nu pune acum vina pe tine, eu şi Dominik suntem siguri că făcea parte din planul lui Damon.

  Nu pot să cred! Oare toţi erau atât de orbi? Soarta era blândă cu mine.

  „Nu îmi vine să cred că eşti pe cale să scapi! Nu! Trebuie tu să o dai în bară cumva. Sper."

  -Nu mai ţin minte nimic...doar că Jennifer a căzut de undeva şi...şi...

  Zenon şi-a pus mâna pe fruntea mea şi vocea îi devenise dintr-o dată mai calmă şi plină de compasiune.

  -Nu e nimic. Eu şi Dominik, cu mult efort, am şters urmele tale de acolo.

  A oftat din nou, iar eu mă prefăceam afectat de cele petrecute. În realitate, nu îmi păsa deloc de Jennifer, chiar dacă nu îmi aduceam aminte perfect ce s-a întâmplat. Trebuia să joc teatru pentru a ieşi din rahat, eram maestru la asta şi eram sigur pe aptitudinile mele actoriceşti. Poate eram o fiinţă oribilă, poate trebuia să regret atrocitatea comisă. Cum spunea un citat: „ Poţi întruchipa răul când nu simţi nicio vină? Sau sentimentul de vinovăţie este o condiţie a răului?". Nu mă consideram malefic, mă consideram îndreptăţit pentru fapta comisă.