Reasonable Sacrifice [YAOI]

Psiholoaga "fancy"

  I swear i heard demons yelling.

 -Mami...? spuse băieţelul în şoaptă, sperând ca va fi auzit.

 Acoperit de pătura sa cu desene amuzante, se simţea oarecum protejat de vastul imperiu de întuneric ce îl înconjura. Şi totuşi, ceva îl neliniştea, ceva nevăzut, bine ascuns în beznă.

 -Mami, mami, mi-e frică! zise din nou băiatul de doar 6 ani, de data aceasta cu mai multă putere în glas.

 Cuvintele se spărseseră de pereţii încăperii asemenea sticlei pe betonul rece. Pătura începea să îi pară insuficientă, era speriat, voia să fie auzit de mama sa, doamna cu zâmbet larg ce era mereu prezentă când el avea nevoie de o vorbă dulce sau o îmbrăţişare. Şi totuşi, acum, propria respiraţie sacadată era singurul lucru pe care îl recunoştea din acea cameră neagră...neagră ca păcatul. Dorinţa de a se ridica din pat, ca un copil mare şi curajos ce era, aşa cum îi spunea mereu tatăl său, era din ce în ce mai puternică. În ciuda faptului că teama începea să îl macine pe dinăuntru, băiatul a mai spus o dată: Mami...unde eşti? Cu atenţia îndreptată în sute de direcţii, a aşteptat ca un chip luminos şi familiar să vină îl salveze din strânsoarea peisajului odios din jur, dar aşteptarea era în van. Tremura, tremura asemenea unei frunze în bătaia vântului năprasnic, dar decise să îşi ia inima în dinţi şi să străbată întunericul de unul singur pentr a-şi găsi mama.

 Aruncă pătura şi îşi puse cu cea mai mare grijă piciorul pe podea. Pentru o clipită a crezut că va fi însfăcat de gleznă şi tras sub pat, într-o lume de nimeni ştiută, dar acestea erau doar naivităţi de copii, desigur. A înghiţit în sec, de parcă ar fi vrut să îşi înghită şi frica, dar aceasta îi rămăsese blocată în gât, ameninţând că îl va îneca în scurt timp. Pentru a putea continua "călătoria", şi-a luat ursuleţul în braţe şi l-a strâns cu toată puterea de care dispunea. A început să păşească sfios prin camera sa, care acum părea un labirint tenebros, nu camera colorată şi mult prea bine cunoscută pe care o vedea în timpul zilei. Se temea cel mai mult de noapte, de întunericul care o însoţea de fiecare dată, de necunoscut şi mai ales...de ce se putea ascunde în spatele acestora. Părinţii îi spuneau mereu că nu are de ce se teme, că totul este în ordine, dar mintea lui refuza pur şi simplu să accepte aceste informaţii. Şi uite că acum, a fost lăsat de izbelişte în mijlocului celui mai mare coşmar.

 -Mami, vezi că vin...

 Glasul îi era slab, se pierdea în imensitatea casei sale. Dar nu s-a oprit din mers până ce a ajuns în pragul uşii larg deschise. Ura uşile închise, îi păreau că ascund secrete. Mereu când părinţii săi se certau, uşa dormitorului lor era mereu închisă, de parcă ar fi putut opri ţipetele şi plânsul mamei. Chiar şi după ce tatăl său i-a părăsit, biata femeia a continuat să plângă mult timp, ferecată şi protejată de uşa din lemn masiv. Băieţelul a expirat zgomotos şi şi-a continuat mica aventură prin tunelul lipsit de lumină, ce odată era un frumos hol plin cu poze drăguţe şi vopsit într-un bleumarin splendid, ales chiar de bunica sa. Dar oare de ce nu îl auzea nimeni..."poate mami doarme" îi spuse el ursuleţului, în timp ce şi-a grăbit pasul micuţ spre camera ei. Dar înainte de a apăsa clanţa argintie, de la parter un zgomot misterios îl făcu să tresară, poate era chiar ea!

 -Mami! Vin şi eu!

 A grăbit şi mai mult pasul, coborând scările cu neatenţie, deşi îi era strict interzis să alerge pe treptele din lemn. Astfel, se trezi în sufragerie, căutând prin întuneric ceva ce nu se afla acolo, afundat într-un ocean de linişte. Nu, nu, nu era cu putinţă, tocmai ce o auzise pe "mami" aici. Cum ochii începeau să i se obişnuiască cu bezna înfricoşătoare, văzuse ceva după canapea. Nu era sigur ce este, putea fi orice, sau poate doar i se părea că vede un obiect negru în spatele canapelei. A auzit din nou un zgomot, de data această venind de undeva din dreapta sa, iar când întoarse privirea...un cap de păpuşă se rostogolise spre el. Chipul jucăriei era ciudat, nu semăna deloc cu jucăriile sale scumpe, păpuşa părea făcută din cârpe murdare, iar ochii ei erau 2 nasturi negri. Nu înţelegea nimic, era atât de confuz, voia să plângă, dar altceva îi oprise lacrimile, îngheţându-le pe loc. Din spatele canapelei curgea un lichid roşu, acum vizibil datorită luminii oferite de lună. Substanţa vâscoasă acapara podeaua sub forma unui râu roşu, ce mirosea a moarte pură. Chiar şi la cei 6 ani ai săi, băiatul s-a speriat groaznic, iar când lumina palidă a traversat camera şi a dezvăluit persoana din dreapta sa, a realizat cu stupoare că nu era "mami".