fireworks / shadowhunters

Capitolul 6

*Ivy's POV*
Încerc să parez atacul lui Michael dar se mișcă mult prea repede pentru mine și ajunge cu pumnalul în dreptul inimii mele, din nou. Oftez frustrată și arunc sabia de seraf. Zboară ușor prin aer și se înfinge, spre surprinderea mea și a lui Mike, în mijlocul țintei de pe peretele sălii de antrenament.
-Aruncă din nou, spune el întinzându-mi un pumnal.
Cântăresc pumnalul în palmă, îl îndrept spre țintă și nici nu îmi dau seama când se desprinde de degetele mele și se înfige în mijlocul țintei, din nou. Zâmbesc mulțumită pentru prima dată de când am început antrenamentul. Michael intră în cameră, deși nu am observat când ieșise, cu un arc în mână. Mi-l întinde și privește și el spre țintă. Deși nu spune nimic îmi pot da seama că și el e mulțumit. Atingerea arcului mi se pare ușor familiară. Așez o săgeată și trag ușor de coarda arcului. Privesc ținta și îi dau drumul corzii. Săgeata zboară din arc și se înfige în țintă, în apropierea centrului.
-Foarte bine, aud vocea lui Michael din spatele meu. Dar nu mai ține arcul cu mâna atât de încordată.
Îmi cuprinde mâna cu care țin arcul cu a lui și își trece cealaltă mână prin spatele meu apucând coarda arcului ceea ce ne aduce într-un fel de îmbrățișare stânjenitoare, dar el nu pare să observe.
-Prinde coarda între degete. Bun, acum trage mâna în spate și îndoaie ușor cotul. Trebuie să fie o poziție naturală, îmi explică el părând exasperat.
Își așează mâna peste a mea și îmi trage mâna într-o poziție mai confortabilă.
-Încearcă așa.
Dau drumul corzii și săgeata se îndreaptă rapid spre centrul țintei.
-Asta numesc eu talent înnăscut, spune rânjind.
Văzându-mi expresia de satisfacție de pe fața, continuă.
-Dar nu te flata prea tare totuși, mai ai de lucrat la lupta cu sabia.
În acel moment intră Lily în cameră și aruncă o privire plictisită în jur, apoi se îndreată spre noi.
-Cum se descurcă? îl întreabă pe Michael.
-Binișor, răspunde el.
-Binișor nu e suficient de bine încât să îmi las cea mai bună prietenă să participe la o luptă, spune ea în timp ce o ușoară încruntare îi străbate chipul.
-Poate ar trebui să te antrenezi și tu, sugerează Michael, adică după cinci ani s-ar putea să îți fi ieșit din formă.
Lily îl săgetează cu o privire de gheață, se îndreaptă spre o țintă și desprinde pumnalul înfipt în ea. Se depărtează și aruncă pumnalul cu putere. Acesta scoate un ușor clic când se înfige în mijlocul țintei. Își desface, apoi, ceea ce pare o brățară din jurul mâinii drepte și se îndreaptă spre un manechin. Îl lovește în repetate rânduri cu brățara ce se dovedește a fi un bici, până din manechin rămând doar bucăți. Trage de mânerul unui pumnal aflat în cizma sa cu toc înalt și apoi se mișcă atât de rapid încât nu o pot urmări. Următorul lucru pe care îl văd este Lily aflată deasupra lui Michael pe  saltea, amenințându-l cu un pumnal.
-Cred, mârâie ea, că ție ți-ar prinde mai bine puțin antrenament decât mie. Nu uita că sunt mai bună ca tine, mai bună ca voi toți, doar ăsta e motivul pentru care mă urâți.
Apoi se ridică își așează hainele și se îndreaptă spre mine, de parcă nimic nu se întâmplase. Îmi aruncă un pumnal.
-Atacă-mă, îmi spune.
-Nu te pot ataca pe tine, încep dar mă opresc când o văd venind în viteză spre mine cu un alt pumnal în mână.
Îmi urmez instinctul și mă las ușor în jos, lama pumnalului ei ratându-mă la câțiva centimetri. Rămâne șocată un moment, acordându-mi șansa perfectă să o atac. Ajung în spatele ei și înainte să se schițeze vreo mișcare îmi lipesc pumnalul de gâtul ei. Dă drumul pumnalului său pe jos în semn de capitulare. Las și eu pumnalul jos și ea se întoarce spre mine. În loc de enervarea la care mă așteptam pe fața ei apare un zâmbet larg.
-Păi se pare că ești pregătită să faci față lumii vânătoriilor de umbre, în cele din urmă, spune continuând să zâmbească în timp ce iese din sală, călcând apăsat astfel încât tocurile ei scot un ușor 'buf' la fiecare pas.

*Lily POV*
Mâinile încă îmi tremură datorită mâniei, când ies din cameră zâmbind. Le strâng în pumni în timp ce mă îndrept spre camera mea și când ajung acolo mă trântesc în pat lovind perna cu pumnii. Tare. După câteva momente mă opresc și mă așez cu capul pe perna folosită ca sac de box acum câteva clipe. Oftez gândindu-mă la anii în care am reușit să stau departe de lumea vânătorilor de umbre și cum dintr-o dată pentru a-mi salva prietena și parabatai-ul sunt nevoită să îmi antrenez una dintre cele mai bune prietene în a deveni ceva în ce nu mai cred că e corect. Rămân întinsă în pat și nu pot spune dacă au trecut minute sau ore până când Ivy își face apariția în camera mea. Se așează fără o vorbă pe pat lângă mine și mă ia de mână.
-Îmi pare rău, spune.
-Și mie. Dar aveai dreptate e vina mea.
-Nu e adevărat, eram copleșită și aveam nevoie să dau vina pe cineva.
-Ce ar fi să îl învinuiești pe cel care le-a răpit pe Zoe și Grace, când îl vom găsi? întreb zâmbind.
-Îmi place 'când'. 'Când' sună mult mai optimist decât 'dacă'. Și nu va rămâne prea mult de învinuit după ce termin eu cu el, mai ales că acum știu să mânuiesc un cuțit destul de bine, spune zâmbind la rându-i.
Apoi am început amândouă să râdem, moment ce a adus un pic de normalitate în viețiile noastre după atâtea zile agitate. Michael intră în cameră începând să spună ceva, dar apoi se oprește uitându-se ciudat la noi. Începem amândouă să râdem și mai tare, iar el pare sincer nedumerit.
-Am spus eu ceva? întreabă.
Ignor întrebare continuând să râd, oferindu-mi încă un moment de fericire.
-Nu e vina ta, explica Ivy printre hohote de râs. Doar că...
Se întrerupe când Michael îi aruncă o privire încruntată.
-Uneori râdem în situații stersante, explică ea, apoi începe, din nou, să râdă.