Spune-mi ce vreau să aud...

13.

A trecut timpul atât de repede. Azi e o zi mai mult decât specială. E ziua în care viața mi se schimbă complet. Ziua în care apare o rază de soare.

Fata mea s-a născut azi dimineață. Ea m-a făcut mamă. Ea m-a făcut mândră de cine sunt. Iar atunci când i-am văzut fețișiară plăpândă am plâns de bucurie, căci doar o dată în viață devi mamă pentru prima oară.

Și când eram gata să fiu externată din spital, să plec acasă cu copilul meu, în sala de așteptare stăteau pe scaune doi bărbați. Doi bărbați mă așteptau pe mine. Categoric, soțul meu. Dar... erai și tu acolo...

- Felicitări!

M-ai felicitat, dar nu am prea înțeles de ce tu erai acolo. Îmi doream să nu te mai văd și dacă ar fi fost să fie, să nu vorbim. E jenant să stau în fața ta și să nu am nimic de discutat. E ciudat că noi nu am mai vorbit ani buni, iar acum vorbim. Totul e ciudat. 

-Și tu... ce faci aici? l-am întrebat eu, în timp ce tatăl fetiței mele se pregătea să plece spre mașină.

- E o maternitate... Aștept pe cineva.

Mă cutremurasem când auzisem acele cuvinte. Aștept pe cineva... Nu era posibil ca acel cineva să fiu eu. Și chiar dacă aș fi eu, nu ar conta...

- Prietena mea a născut noaptea trecută. Cred că o cunoști... Amanda, prietena mea...

Aproape că... aproape că izbucnisem în râs... Până la urmă, prietena sa, Amanda, a rămas cu el și chiar au și un copil. Ar fi trebuit să mă bucur. Dar cred că aveam aceiași senzație pe care și el a avut-o acum câțiva ani, când a aflat că eu urma să mă căsătoresc. Degeaba aș spune că mă bucur. Aș minți. Și nu-mi place să fiu o mincinoasă.

- Eu... trebuie să plec. Cred că voi putea intra acum în salon, zise el.

Și astfel te-am privit plecând, pentru ultima oară.