14.

99 10 0
                                    

Îmi pare rău... Îmi, îmi pare rău...

Era o după-amiază înfocată de vineri. Mă păzeam de razele soarelui sub frunzele uriașe ale unui palmier din curtea casei mele. Stăteam relaxată într-un hamac și citeam o carte. O carte obișnuită. O carte sentimentală care mă ducea cu gândul la trecutul meu tumultuos. Eram foarte calmă știind că unicii mei copii participă la o activitatre educativă, deci erau în siguranță. Și bărbatul din viața mea era plecat cu afaceri într-o altă țară. În concluzie, doar eu și cei 2 căței bântuiam casa în această după-amiază.

Pe lângă aceea carte minunată, savuram o cafea delicioasă, fără zahăr, așa cum îmi place mie. Dar dintr-un oarecare motiv m-am oprit din citit și m-am deplasat până în bucătărie. Mi-am amintit că ar trebui să sun la centrul educativ unde erau copii mei, însă un alt telefon, cu un număr pe care nu mi-l amintesc să-l mai fii văzut, sună.

M-am decis într-un final să răspund. Poate era ceva important. Poate era ceva de rău...

-Bună ziua! Scarlett, ești cumva tu?
- Da, am răspuns eu. Sunt Scarlett.
- Nici nu știu cum să vă spun doamnă, dar voi încerca să vă spun cât se poate de direct... Îl cunoașteți pe Luke, Luke Collins?
- Da, am fost prieteni. De ce?
- Îmi pare rău, dar... Domnul Collins a suferit un accident grav de mașină în dimineața aceasta... Am fost solicitat să sun toată agenda domnului și astfel v-am apelat pe dvs. Îmi pare rău...

Eram panicată. El a suferit un accident. Nu-mi puteam găsi cuvintele. Voiam să întreb atât de multe, doar că nu-mi găseam cuvintele. Poate era mort. Poate se zbătea între viață și moarte. Poate acum el suferă. Sunt sigură că suferă. E rănit.

-Domnule...
- Nu vă îngrijorați prea mult. Domnul Collins este acum în spital, îl puteți vedea.

Am asculat cu atenție toate informațiile. Toate datele. Totul.
Era prea târziu. Poate nu avea să-și mai deschidă ochii vreodată. Dar trebuia să sper și să-mi fac curaj să merg la spital.

După ce am terminat apelul, nu am mai stat pe gânduri. Am pornit-o direct spre spital, direct spre salonul unde era el.

Era în comă. Și să vezi un om în comă... e groaznic. Pleoapele sale erau albicioase și erau închise. Nimic nu se mișca; doar liniile apartului de lângă el.

Iar apoi, apoi a început coșmarul. A început să tresară, să se miște ciudat, cu ochii încă închiși. Era groaznic. Apoi o sumedenie de doctori erau în salonul lui... Foloseau electro-șocuri. Nu înțelegeam ce făceau, eu doar la un singur lucru mă gândeam: "Să-mi spună ce vreau să aud". Să-mi spună că va fi bine... că va trăi.

Dar după câteva secunde, linile acelea se transformară în unele orizontale și medicii se îndepărtară de trupul lui. În acel moment știam că nu mai avea rost să mă gândesc la acele cuvinte. Totul se terminase. Era prea târziu...

Nu e acel 'la revedere' care doare, ci toate acele amintiri care te urmăresc...

Sfârșit

Mulțumesc că ați citit această carte. Sunteți minunați! Cateva lucrări se află în biblioteca mea și poate ele vă vor starni curiozitatea!

UPDATE 26.11.2016: ma gandeam totusi la un epilog... voi creiona ceva asemanator cu o concluzie❤️

Spune-mi ce vreau să aud...Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum