Port aceleași discursuri monotone cu mine însămi,cu fata care se află în spatele zâmbetului glazurat cu curcubee și glume complet nevinovate. Monologurile mele încep de la apus până la următorul,nu mai dorm și nici nu dau semne că aș vrea să o fac. Stau ca în fiecare seară pe aceeași bancă,sub același stejar mort și uscat,privind cum luna se reflectă în apa tulbure a lacului din parc.
-De ce ești aici?De ce ești mereu singură?
Tresar puternic la auzul vocii ușor răgușite. Imi ridic privirea spre cel ce m-a dezvelit de pătura de ganduri și rămân parcă întemnițată în cușca ochilor lui negrii. Un negru pătrunzător si rece. Teama pune stăpânire pe mine și fără să îi adresez un răspuns mă ridic de pe bancă și las vântul să îmi biciuiască fața în fuga mea haotică spre nicăieri.
《O altă prostie de a mea. Are rost să o continui?》
CITEȘTI
Ultimul apus
Short Story"-De ce taci? De ce nu mai sufli? De ce mâna ta nu mai reacționează la atingerea mea? Întreb speriat, albit la vederea ochilor tăi verzi ce cândva erau înflăcărați la vederea fiecărui apus." ~Marcus "-După nopți nedormite, obosită de la gânduri ce m...