Când l-am cunoscut nu era nici pe deprarte cum mă așteptam.Față de ceilalți băieți din grup, el arăta bine.Știam asta deși nu mă uitasem la el. Îl privisem cu colțul ochilor pentru câteva secunde și mi-a fost de ajuns.Eram sigură că în momentul în care îl voi privi în ochi mă voi pierde pe veci.
Câteva zile nu m-am uitat, deși începusem să ies cu ei din nou. El cred că știa asta, pentru că își dădea toată silința să se facă văzut, iar în momentul în care am fost obligată să mă uit în ochii lui, a început totul.Câteva săptămâni am negat atracția .Pur și simplu știam că nu mi se cuvine "el".Nu are rost să îi fac o descriere acum, pentru că odată cu trecerea timpului am uitat că a fost ceva doar fizic.Nu voiam să îl plac, nu asta a fost intenția mea, dar acum sunt prea implicată în tot ce se întâmplă în viața lui.Și totuși , deși știu că e o prostie, cred că aș putea să îl repar...să îl fac bine...nu l-aș abandona pentru nimic în lume.
Mă doare să știu că el nu simte ce simt eu, dar m-am resemnat.Nu vreau să fac la fel ca toți ceilalți oameni din viața lui.Deși mă distruge, atunci când râde sau se simte bine, mă repar și eu.
Nu am spus niciodată că eu aș fi perfectă, că sunt în stare să îi ajut pe ceilalți, că pot să le dau tot ce a mai rămas din mine, pentru că nu e așa.Nu țin minte ultima dată când am fost intreagă.Dar până acum el e singurul care a reușit să mă repare cât să funcționez în limitele normalului.L-am pierdut ca "iubit", dar nu vreau să îl pierd și ca prieten.De asta nu renunț.
Probabil că multă lume mă judecă, de ce încă stau după fundul lui, dar la cât de rău îmi face prezența lui, momentele în care este perfect datorită mie, mă întregesc.
