Aseara am dormit la tata...el a fost plecat de acasa. Te-am luat pe tine, pentru ca suntem prieteni,nu?
Chiar daca nu eram singuri, am fost mai apropiati...cel putin asa am simtit eu.Esti asa micut, sensibil, am senzatia ca daca te ating te vei sparge in bucatele mici mici...si va trebui sa te adun.
Ai momente in care te simt ca vrei sa fie ceva mai mult intre noi...imi pot da seama, dar dureaza foarte putin. Ce ar trebui sa fac sa lungesc aceste scapari? Felul in care ma iei in brate, in care te uiti in ochii mei, atat de sincer, momentele alea in care ni se intrepatrund privirile, si stam asa cateva minute, dar nu e penibil,nu asta ma face sa distrug acea legatura, ci faptul ca incep sa ma doara ochii de durere. Crede ma, nimeni nu poate sa se abtina asa de mult de la plans.
Te-am urmarit prin casa, peste tot...am zis ca pentru ca mi-e frica sa nu distrugi ceva, dar motivul adevarat e altul. E prima data cand petrecem asa mult timp impreuna. Parem asa obisnuiti unul cu altul. Am putea sa ne mutam impreuna si lumea ar zice ca am locuit in aceeasi casa din totdeauna. Nu stiu daca intelegi, dar e ceva in felul nostru de a fi. Ne completam...sau cel putin asa mi se pare. Tu stii asta, ti-e frica sa admiti, dar stii.
PS: Par o persoana care te-ar rani? Nu prea cred...love me,please...
