Călătorul

Capitolul I - Doar o altă zi

    “Viaţa-i precum un fluviu ieşit din matcă; un torent de evenimente într-o succesiune rapidă, în care te poţi lăsa dus de curent sau poţi lupta împotriva lui. Cu toţii avem de ales. Chiar şi tu.”

    Călătorul nu-şi amintea cine îi spusese aceste cuvinte, dar păreau să se potrivească perfect situaţiei în care se afla; în care nimerise, fără să bage de seamă decât atunci când era deja mult prea târziu.

    Bărbatul cu mutră de viezure se apropie de el şi îi puse pistolul la tâmplă.

    - Dacă mişti, îţi zbor creierii!

    Cuvintele individului se loviră de el ca apa de stânci. Călătorul se oprise, dar nu pentru că i-ar fi fost frică de ameninţarea individului sau milă pentru nefericiţii ce avuseseră nenorocul de a se întâlni cu aceşti bandiţi de doi bani. Nu. Pur şi simplu se oprise. Nici el nu ar fi putut explica în totalitate de ce. Ştia doar că se află într-unul din acele momente pe care le ura cu toată fiinţa sa, una din clipele în care devenea doar un pion al sorţii, al cărui prizonier era. Şi, doamne, cât detesta aceste clipe şi ceea ce aduceau ele!

    - Ştii cum merge treaba. Scoate-ţi armele încet şi aruncă-le la pământ! îi porunci individul. Hai, mai repede, că n-avem toată ziua la dispoziţie!

    După felul în care îi jucau degetele pe trăgaci, ai fi zis că e cuprins de frenezie. O bombă cu ceas, gata să explodeze oricând. Un arc întins la maxim, pregătit să se frângă sub greutatea propriei realităţi.

    La polul opus, aflat la doar câţiva metri de ei, se afla un bărbat căruia soarta-i alesese să putrezească aici, în mijlocul pustietăţii, ciopârţit în bucăţele de mâna propriilor semeni. Ultimele scursori ale omenirii. Îşi spuneau renegaţi. Grupuri întregi ce supravieţuiau din crime şi tâlhării. Ultima speţă ce cu greu mai puteau fi numiţi oameni.

    - Eşti surd? tună individul. Scoate tot ce ai!

    Ochii-i ameninţau să părăsească orbitele, iar creierul îi rămăsese blocat pe cele două opţiuni pe care le avea. Singurele pe care le vedea. Să tragă? Să mai aştepte?

    Ceva mai departe, lângă bărbatul mort, se găsea o femeie, probabil nevasta acestuia, cu o mână şi-un picior sfârtecate, sângerând abundent din cioturile rămase. Era o minune că se mai afla încă în viaţă. O minune probabil izvorâtă din iubirea pe care o are o mamă pentru copilul ei, iar lacrimile ce udau nisipul deşertului, vărsate fără îndoială pentru fiica ce urma să-i împărtăşească soarta, întăreau acest lucru.

    Aruncată la pământ, pe jumătate dezbrăcată şi cu unul dintre renegaţi peste ea, ce-şi plimba încet cuţitul pe sânii dezveliţi într-o plăcere nebună doar de el înţeleasă, fata încerca, fără succes, să lupte cu agresorul ei.

    Nu avea mai mult de cincisprezece, poate şaisprezece ani. Încercarea ei era de admirat, dar nu puteai cere milă de la o carcasă goală; un trup fără suflet. Asta erau renegaţii.

    Imaginea îl întristă pe Călător. Omenirea ajunsese doar o adunătură de sălbatici, o umbră a ceea ce a fost cu mult timp în urmă. Oare nu cumva aşa fusese mereu? Nu reuşi să găsească un răspuns. Înţelegea şi de ce. El nu mai era unul dintre ei. Devenise altceva. Nu mai bun, nu mai rău. Doar diferit.

    Odată imaginea memorată, se simţi iar stăpân pe propriul corp. Era pregătit să plece mai departe. Astfel de lucruri nu erau pentru el. Nu-şi dorea să mai aibă de-a face cu lupta fără sens a oamenilor, cu cruzimea lor… cu ei.

    Cu paşi mici, fără niciun pic de grabă, de parcă ar fi avut o eternitate la dispoziţie, se îndepărtă de individul cu pistol. Un alt renegat îi sări în cale, înfigându-şi carabina în bărbia sa.