Călătorul

Capitolul XIII - La răsăritul soarelui

    Era o dimineaţă rece, ca mai toate în deşertul ăla nenorocit, dar Gordon ştia că lucrurile aveau să se schimbe destul de rapid. Soarele urma să se ridice mult deasupra orizontului, iar temperatura avea să devină insuportabilă. Nu era prima sa zi în deşert, ci a o mie şapte sute optzeci şi şasea, după calculele sale. Aproape cinci ani de zile pe care-i pierduse alături de un neisprăvit, încercând din greu să-i ţină în frâu pornirile maniacale. Cinci ani care i se păruseră cei mai lungi din viaţa sa.

    Tuşi, apoi îşi aprinse o ţigară şi alungă gândul ăsta, aşa cum făcea în fiecare dimineaţă de când ajunsese sub conducerea lui Zadro. Îşi aranjă uniforma de Vânător şi porni în rondul pe care-l făcea zilnic la aceeaşi oră. Discul roşu care abia ieşise din spatele munţilor din depărtare anunţa o zi caniculară şi liniştită. În anii petrecuţi în deşert învăţase să prindă din timp semnele unei furtuni ca cea care făcuse ravagii cu câteva zile în urmă.

    Şi chiar dacă nu ar fi fost aşa, vârsta înaintată şi rănile vechi îl anunţau de fiecare dată când se schimba ceva în frontul atmosferic. Avea mai bine de o jumătate de veac în spinare, iar oasele bătrâne îi spuneau că ar fi timpul să se retragă şi să ocupe un post mai liniştit, undeva departe de acţiunea pe care o desfăşurau Vânătorii la marginea Comunităţii, teritoriul locuit al oamenilor. Şi poate că ar fi făcut acest lucru dacă nu ar fi existat atâtea pericole care ameninţau existenţa oamenilor şi s-ar fi crezut un bătrân ramolit.

    Dar el, Gordon Blaze, adevărat Vânător, nu doar cu titlul, aşa cum apăreau tot mai mulţi în ultima vreme, nu putea să accepte aşa ceva. Consilierul Heinz, liderul Vânătorilor şi moştenitorul de drept al voinţei lui Martin, omul care fondase ordinul Vânătorilor cu foarte mulţi ani în urmă, îi încredinţase o misiune foarte importantă.

    Gordon trebuia să stea cu ochii pe Zadro şi să raporteze orice mişcare, orice urmă de trădare a acestuia înapoi la Capitoliu. Iar bătrânul Vânător făcuse acest lucru în repetate rânduri, dar, un lucru pe care nu-l înţelegea, Consiliul întârzia să treacă la acţiune şi să-l oprească pe Zadro. Gordon se gândise în nenumărate rânduri că poate mesajele sale nu ajungeau la Capitoliu. Era o variantă foarte credibilă, pentru că în Fortul lui Zadro până şi zidurile păreau să aibă ochi şi urechi. Maniacul îşi dorea să cunoască fiecare mişcare a oamenilor săi, iar acest lucru îi reuşea de minune.

    Printre cei aflaţi în slujba lui Zadro existau şi câţiva oameni care-i erau loiali lui Gordon şi pentru care bătrânul Vânător şi-ar fi dat şi viaţa, dar marea majoritatea erau scursuri adunate de conducătorul nebun al Fortului. Un nebun se teme cel mai mult de cei ca el.

    Bătrânul Vânător se întrebase de multe ori cum de Zadro nu-i făcuse de petrecanie încă, având în vedere că acesta ştia prea bine care era misiunea sa în acel Fort, dar nu reuşise să găsească un răspuns. Probabil că era un simplu moft al nebunului, pentru că altfel nu se explica. Sau poate că era atât de încrezător în puterea lui, încât nu vedea o ameninţare în bătrânul Vânător. Era posibil. Toţi psihopaţii sufereau puţin de grandomanie.

    Şi probabil că Zadro avea dreptate să nu se teamă de Gordon. Bătrânul Vânător nu ar fi încercat nimic fără permisiunea Consilierului Heinz. Şi chiar dacă ar fi primit permisiunea conducătorului, s-ar fi gândit de zece ori înainte să rişte vieţile oamenilor săi. Spre deosebire de Zadro, el preţuia viaţa mai mult decât orice. Iar cei tineri, viitorul rasei umane, trebuiau protejaţi, nu sacrificaţi în războaie fără sens, pentru putere şi glorie personală. Existau destule creaturi care doreau să aducă omenirea în pragul extincţiei, de ce nu puteau liderii să vadă acest lucru şi să lucreze pentru binele tuturor?