Călătorul

Capitolul VII - Zadro

    Cu mâinile la spate, relaxat, poate chiar puţin absent, Zadro privea prin geamul securizat cum unul din oamenii de ştiinţă recolta sânge de la micuţa prizonieră. Fără să-l deranjeze în vreun fel, un Vânător i se alătură. Avea părul cărunt şi o mustaţă caraghioasă, care îi scotea în evidenţă trăsăturile grave. O tăietură urată îi brăzda buza de sus, aproape de obrazul stâng, ca şi când cineva ar fi vrut să i-o separe în două. Acesta era şi motivul pentru care îşi lăsase mustaţa, pentru a mai acoperi din urâţenia acelei crestături.

    Zadro vorbi primul, întorcându-se agale către celălalt bărbat.

    - Cum a mers?

    Bărbatul îl privi în ochi pe Zadro, stăruind ceva mai mult asupra celui bionic, apoi spuse, cu un ton rece şi plin de dezamăgire:

    - Nu prea bine. Noul inhibitor nu a reuşit să oprească parazitul modificat. Toţi subiecţii au murit. Dar există câteva progrese. Cei care fuseseră injectaţi cu noul inhibitor au murit mai greu. Suntem pe drumul cel bun.

    Erau pe drumul cel bun de ceva vreme, dar vestea primită nu-l încânta deloc pe Zadro. Trecuseră deja câteva săptămâni, iar el doar asta auzea, şi se săturase până peste cap de acele cuvinte. Dacă nu ar fi fost presat de timp, nu l-ar fi deranjat prea tare aşteptarea, dar Consiliul putea afla oricând de planul său, şi sigur nu aveau fie prea încântaţi când asta se va întâmpla.

    Gordon, ghimpele din coasta sa, încercase de atâtea ori să ia legătura cu conducătorul Vânătorilor. Până acum îi oprise mesajele cu succes, dar cât avea să mai poată face asta? Nici nu putea să scape de el, pentru că atunci ar fi atras atenţia asupra sa şi ar fi fost doar o chestiune de timp până totul ar fi ieşit la lumină.

    Trebuia să aştepte... Şi se săturase să tot aştepte. De mai bine de douăzeci de ani tot făcea asta. De la acea zi în care învăţase ce înseamnă puterea, dar şi trădarea. Nu era un moment pe care să-l preţuiască, dar era cel mai important din viaţa sa. Atunci îşi dăduse seama în ce fel poate ajuta omenirea, ce sacrificii trebuia să facă pentru asta, dar şi că este singurul dispus la aşa ceva.

    Nu-i acuza pe ceilalţi că ar fi slabi sau laşi, ci se gândea că el era special, ales de soartă să poarte o povară pe care restul o refuzaseră. Nu-l deranja câtuşi de puţin că va rămâne în istorie cunoscut drept inamicul umanităţii, atâta timp cât mai avea cine să scrie acea istorie şi cine s-o citească. Făcea asta în numele umanităţii şi pentru umanitate.

    - De ce durează atât de mult să modificaţi parazitul? Nu cred că trebuie să-ţi spun eu ce se va întâmpla dacă cei din Consiliu află de ceea ce facem noi aici, nu-i aşa, Franz? Este imperativ să exterminăm renegaţii cât mai curând.

    Bărbatul îşi întoarse privirea către fată şi se întrebă în ce fel să-i dea veştile lui Zadro. Renegaţii şi Consiliul erau cele mai mici probleme în momentul de faţă. Într-un târziu, vorbi:

    - Parazitul este mai instabil decât ne aşteptasem. Oamenii mei fac tot posibilul să finalizeze cât mai repede inhibitorul şi substanţa care declanşează mutaţia, dar drăcia opune rezistenţă şi se adaptează la sângele fetei. Înţelege că trebuie să lucrăm cu foarte mare atenţie, altfel condamnăm întreaga omenire. Ştiu că nu asta vrei să auzi, dar ai răbdare. O să fie gata.

    O linişte grea se aşternu între cei doi. Niciunul nu era răbdător din fire. Totuşi, Franz avea şi alte lucruri cu care să-şi obosească mintea, aşa că vorbi din nou:

    - Oricum, avem probleme mai mari pentru care să ne facem griji. Sora fetei a scăpat cu viaţă.

    Vestea nu-l surprinse chiar atât de mult pe Zadro, dar îl nelinişti puţin. Fata nu prezenta niciun pericol, dar nu putea spune acelaşi lucru despre cel pe care-l căuta. Asta se putea transforma într-o problemă cu adevărat serioasă.

    - O să găsesc alţi oameni ca să trimit după ea. Aşa se întâmplă când trebuie să te bazezi pe pungaşi de rând, dar nu putem atrage atenţia asupra noastră. E singură, nu cred că ar putea supravieţui prea mult. Poate e deja moartă.

    - Nu este. Unul din oamenii mei au văzut-o în Lublia. Era alături de Călător.

    Cuvintele lui Franz tăiară în carne vie. Zadro se cutremură când auzi de Călător, dar se controlă şi nu lăsă să se vadă acest lucru. Călătorul era motivul pentru care el fusese forţat să devină un instrument al sorţii şi să facă tot ceea ce era necesar pentru a salva lumea de ameninţarea sa. Ştia că la un moment dat va trebui să-l înfrunte, dar sperase să nu fie atât de curând. Nu era pregătit pentru aşa ceva. Nu în totalitate.

    Şi nu era convins că va mai primi o altă şansă de data asta. Ultima dată scăpase de mânia Călătorului, dar acum cu siguranţă îl va omorî fără să clipească. Şi tocmai acum... când era aşa de aproape de a-şi duce la bun sfârşit munca de-o viaţă. De ce îşi întorsese soarta faţa de la el?

    - Asta nu e tot, continuă Franz. Călătorul a fost văzut în compania unui Vânător, un anume David West, de care s-a despărţit la plecarea din Lublia. Călătorul şi fata au luat o caravană către Kato, şi se îndreaptă cu siguranţă încoace, iar Vânătorul a fost văzut apucând-o către Capitoliu. Ştii ce înseamnă asta, nu? nu-şi putu ascunde bărbatul îngrijorarea. Foarte curând o să ne confruntăm cu o armată de Vânători pe cap.

    Zadro privi cum un cadru medical o scoate pe fată din cameră. Totul începuse de la ea. Se întrebă dacă ar fi trebuit să procedeze altfel, dar nu reuşi să găsească un răspuns mulţumitor. Clocotea de furie, chiar dacă la suprafaţă era cuprins de un calm aproape înfricoşător. De Vânători nu-i era aşa de mare frică, cel puţin nu în acelaşi fel în care se temea de Călător, dar de o posibilă colaborare între ei... Asta îl speriase bine de tot.

    Observând că Zadro nu schiţează niciun gest, Franz se hotărî să-i dea şi ultima veste.

    - Dacă nici asta nu te-a îngrijorat, atunci trebuie să-ţi spun că s-ar putea să fi dat de dracu'! Am primit un mesaj de la cei pe care i-ai trimis să-i supravegheze pe rut'gari. Nu o să-ţi vină să crezi, râse forţat bărbatul. Se pregătesc de război. Şi, deşi nu avem încă destule informaţii, după direcţia în care au pornit aş zice că vin încoace. Un asalt de pe trei fronturi, Zadro.

    - Ce mama dracului i-a apucat pe toţi?

    Explozia neaşteptată a lui Zadro îl surprinse pe Franz. Îl cunoştea de ceva vreme şi, chiar dacă îl mai văzuse nervos, neliniştit, îngrijorat sau poate chiar frustrat, niciodată nu-l văzuse să-şi iasă din pepeni ca acum. Asta îl făcu să înghită în sec. Reacţia lui Zadro îi confirmase, dacă mai era nevoie, că nu vor scăpa basma curată din ceea ce avea să vină.

    După câteva secunde, Zadro se calmă. Îşi dăduse seama că făcuse o greşeală. El îi conducea pe oamenii ăştia şi nu-şi putea permite să le arate vreun semn de slăbiciune. Îşi recăpătă acelaşi aer sobru şi vorbi:

    - Tu ocupă-te de parazit şi de inhibitor. De restul problemelor o să am eu grijă.

    Se întoarse cu spatele la Franz şi părăsi încăperea. Existau destule lucruri care îi cereau atenţia. Şi trebuia să le găsească o rezolvare. Nu putea să dea greş. Nu acum când era aşa de aproape. Ar fi însemnat că tot ce făcuse era pentru nimic, toţi acei ani irosiţi degeaba... Nu, nu va da greş.

    Mai întâi avea să treacă pe la departamentul de robotică, să le spună să grăbească asamblarea roboţilor. Un număr foarte mic de ar fi gata până la sosirea inamicilor, şi tot ar însemna un avantaj imens. Apoi avea să discute cu oamenii care studiau tehnologia din cealaltă dimensiune, poate vor putea formula un plan pentru capturarea Călătorului. Aceasta deveni repede o prioritate în mintea sa. Călătorul era cel mai periculos dintre toţi. Nu trebuia să-l subestimeze.

    Trecând pe lângă geamurile unui laborator, ceva îi atrase atenţia şi se opri, întorcându-se către acestea. Ochiul bionic desluşea conturul unei persoane, un lucru standard pentru acel dispozitiv, dar cel uman făcea diferenţa între băiatul care-l înfruntase pe Călător cu ani în urmă, şi bărbatul în care se transformase între timp. Schiţă un zâmbet care îi băgă în ceaţă pe cei aflaţi de partea cealaltă a geamurilor, apoi îşi continuă drumul.

    Avea să reuşească. Trebuia să reuşească. Era singura modalitate în care umanitatea mai putea spera la un viitor lipsit de război.