Călătorul

Capitolul VIII - Otravă şi antidot

    Viaţa e scurtă. Mai ales când o vezi prin ochii altora. Te naşti, trăieşti şi apoi mori. Simplu călător, mereu în căutarea unui lucru pe care nimeni nu l-a găsit vreodată.

    De multe ori lumea pe care o vedem nu este cea reală. Ne pierdem printre frânturi de realitate create de cei din jurul nostru, doar pentru a fugi de propria existenţă. Trăim în aşteptarea unui moment care refuză să apară şi, când ajungem în sfârşit la final, ne întrebăm unde şi când a dispărut totul.

    Ne întrebăm adesea cum este lumea celorlalţi. Cum ar fi să trăieşti în lumea lor, măcar pentru o clipă. Şi uităm lucrul cel mai important din lume. Să trăim propria viaţă!

                                                                 ***

    Opt zile au zburat ca gândul de la momentul în care caravana a părăsit Lublia. Dacă era să te iei după distanţa parcursă, ai fi putut spune că se aflau undeva la jumătatea drumului.

    Niciun eveniment memorabil nu pătase monotonia care se aşternuse asupra caravanei. Moralul oamenilor era foarte ridicat, iar înaintarea se făcea conform planului; ba chiar aveau un uşor avans.

    Doar Patrick se găsea la răstimpuri să strice buna dispoziţie a celor din jur cu mofturile sale sau cu idioţeniile pe care le scotea pe gură. În rest, mulţi puteau să jure că era cea mai lipsită de evenimente călătorie la care participaseră.

    Asta până în zorii zilei a noua, când unul dintre camioane se oprise în loc, horcăind ca un bătrân ce-şi dă duhul. După o scurtă inspecţie, mecanicii şi-au dat verdictul ce-l înverzi, apoi îl albăstri, ca în final să-l treacă prin toate culorile curcubeului pe Patrick: Cel puţin o zi trebuiau s-o petreacă în acel loc, camionul fiind departe de momentele sale de glorie.

    O echipă de recunoaştere se formă atunci. Călătorul şi Julia li se alăturară şi, mai mult de nevoie, îl luară şi pe Patrick cu ei. Toţi cei rămaşi sperau ca pacostea cu spume la gură să nu se întoarcă prea curând, sau dacă era posibil, să-şi piardă glasul pe drum.

    Stânci singuratice, văi adânci, defileuri uitate şi ariditate; cât vedeai cu ochii, teritoriul mustea a moarte. În depărtare, câteva forme mici şi nedefinite distrugeau perfecţiunea orizontului.

    Cum zona părea în mare parte părăsită, iar riscul unor surprize neaşteptate era scăzut, îşi îndreptară paşii spre ceea ce sperau că ar fi o adunătură de locuinţe părăsite de pe vremea războiului. Marşul le mâncă întreaga dimineaţă, iar când în sfârşit se aflau printre cocioabele dărăpănate şi cele câteva blocuri din care nu rămăseseră mai mult de câteva etaje, şi alea ameninţând să se prăbuşească în orice clipă, era deja amiază.

    Totul arăta că aşezarea era părăsită de foarte mult timp, dar Patrick se încăpăţânase şi dăduse ordin să fie cercetată foarte minuţios, în speranţa că poate vor găsi ceva ce le-ar putea fi de folos. Înjurând de mama focului, oamenii săi se supuseră şi inspectară fiecare centimetru de clădire în parte. Într-una dintre clădirile nordice, unul dintre ei găsi o scenă demnă de filmele de groază.

    Cinci corpuri, sau ceea ce mai rămăsese din ele, pentru că era dificil să distingi bucăţile de carne de ceea ce îi adusese în acea stare avansată de descompunere. După îmbrăcăminte, păreau să fi fost renegaţi. Dar cum din trupurile lor lipseau părţi întregi, nimeni nu ar fi putut spune cu exactitate dacă ăsta era adevărul sau nu.

    Din ceea ce rămăsese, se putea observa foarte uşor că muriseră în urma unei infecţii care îşi continua încă acţiune, chiar dacă trecuse un timp considerabil de la moartea lor. Umflături supurânde la fiecare milimetru şi un fel de muşchi albastru acoperea aproape fiecare centimetru rămas din foştii renegaţi.