Călătorul

Capitolul VI - Barbara

    Nu era o casă mare, dar era curată şi aranjată. Fiecare lucru îşi avea locul său, iar Julia se simţea în plus, ca şi când ar fi stricat acea ordine; nu ştia ce ar trebui să facă în continuare. Se gândise pentru o clipă că ar fi trebuit să-l urmeze pe Călător, să-i fi spus că nu-i este foame, că nu are nevoie de haine noi sau de-o baie... Dar ştia că lucrurile astea nu erau adevărate.

    Oricât de mult o rodea îngrijorarea, oricât se temea că o va părăsi în Lublia, spera că poate se va întoarce după ea. Şi oricum, dacă nu se întorcea, putea să plece singură mai departe, deşi nu ar fi fost acelaşi lucru. Cel puţin avea pistolul de la el, pe care învăţase să-l folosească destul de bine.

    - Haide, nu sta acolo, o îndemnă blând Barbara. Ia un loc. Am să încălzesc apa să te speli şi am să pregătesc ceva de mâncare. Şi după ce mâncăm, o să mergem să vedem ce-ţi putem găsi de îmbrăcat, continuă femeia dispărând într-o altă cameră.

    După zgomotul apei, Julia îşi dădu seama că aceea trebuia să fie baia. Încă ezitantă, dar ceva mai convinsă că totul avea să se rezolve cumva, se aşeză pe un scaun, jucându-se nervoasă cu degetele. Era un tic care-şi făcea apariţia atunci când se simţea stingherită sau încolţită. Doar că de data asta se declanşase din cu totul alt motiv.

    Nu ştia cum să răspundă la amabilitatea femeii şi îi era frică să nu spună sau să facă vreo prostie. Nu era o persoană sociabilă, niciodată nu fusese, iar Barbara părea foarte drăguţă şi nu ar fi vrut să se comporte cu ea aşa cum se comporta cu restul.

    De când se ştia, ceilalţi locuitori ai fortului unde se născuse o priviseră ca pe-o ratată, aşa că preferase să păstreze distanţa faţă de ei. Singurii care se purtaseră frumos cu ea fuseseră părinţii ei şi, desigur, Sarah. Dar nu putea să-i pună în aceeaşi oală cu străinii. Aveau acelaşi sânge şi, chiar dacă asta nu garanta o legătură specială, norocul fusese de partea ei.

    - Gata! Poţi să intri, i se adresă femeia cu veselie, ivindu-se din camera alăturată. Eu mă apuc să pregătesc ceva de mâncare. Îmi imaginez că te-ai săturat de batoanele alea fără gust.

    Julia schiţă un zâmbet când auzi de batoanele pe care le avea Călătorul. Erau consistente, nimic de zis, dar nu aveau gust şi ţi se lua repede de ele. Chiar îl întrebase la un moment dat dacă avea şi altceva de mâncare, sătulă de acelaşi meniu zilnic. Nu avea, aşa că îl înjurase pentru faptul c-o pusese la dietă forţată şi se mulţumise să mânânce mai departe ciudăţeniile fără gust.

    Se gândi s-o întrebe pe Barbara care era povestea ei şi a Călătorului, dar îşi spuse că nu era treaba ei. După ceea ce văzuse mai devreme, îşi dăduse seama că femeia îl cunoaşte foarte bine şi că, probabil, nu şi-ar dori să dezgroape amintiri de mult uitate doar pentru curiozitatea ei.

    - Nu ştiu cum poate să mănânce numai aşa ceva... doamnă, încercă Julia să fie politicoasă.

    - Te rog, spune-mi Barbara. Sau Barb. Cum îţi este mai uşor, îi zâmbi femeia. Care este numele tău, fetiţo?

    - Julia, Barb...

    Barbara clătină mulţumită in cap, apoi îi zâmbi iar fetei. Ştia că nu va fi uşor, dar trebuia s-o facă să se relaxeze, pentru că Julia era mult prea tensionată. Desigur, şi ea obişnuia să se transforme într-o fetiţă timidă în faţa altor persoane, dar acelea erau doar amintiri acum; unele pe care le preţuia foarte mult, pentru că timpul trece şi nu se mai întoarce vreodată. În plus, Julia părea mai degrabă speriată, nu cuprinsă de timiditate.

    - E un mister şi pentru mine, Julia. Probabil că pe lângă atitudine, i s-a tăbăcit şi stomacul.

    Julia se amuză teribil de remarca femeii. Deja îi plăcea Barbara. Îi aducea aminte de mama ei. Părea bună, blândă şi foarte drăguţă. Gândul o întristă puţin, pentru că imaginea mirţii părinţilor ei era încă vie şi teribil de dureroasă.