Trezirea Morților

Capitolul 2 - Salonul primei datorii

             
              Așa cum promisese cu o seară în urmă, Devon a plecat dis-de-dimineață. Nu pot fi mai bucuros că am scapat de umbra ei și de respirația ei în ceafa mea. Dar îi văd rânjetul. Îi simt mirosul în baie, peste tot. Și nu doar mirosul, care nu e atât de puternic, ci mai degrabă prezența ei.

              Dar tac din gură și nu-i spun nimic despre asta Lissei. Și-așa sâmbăta este ziua cea mai deprimantă a săptămânii. De mai bine de un an întreg, ne vizităm mama la azilul de oameni dereglați mintal, instabili (ca să nu spun nebuni zănatici), St. Patrick. Este o cladire învechită, cu porți de fier, în celălalt capăt al orașului.

            — Crezi că măcar știe cum ne numim? o întreb eu pe Liss în acea dimineață de sâmbătă.

              Îmi aruncă o privire iritată peste umăr și se întoarce la cafeaua ei. Ea a suferit și suferă prea mult de pe urma mamei. Cândva, era o femeie în floarea vârstei, glumea și râdea. Apoi, a murit tatăl meu și acea parte din ea a murit odată cu el. Iar mai de curând, a ajuns să înnebunească.

            — Parcă familia asta e blestemată, murmură ea în somn, masându-și tâmplele cu buricele degetelor. Bunica, bunicul. Caleb, tata și acum mama. Serios, V. Devine ciudat. Poate chiar mâine vom fi amândoi la doi metri sub pământ.

              Lasă deoparte ceașca și își înconjoară umerii cu brațele. Daca recurge la astfel de gesturi de auto-protecție, chiar îi este teamă. Las pe masă furculița și telefonul și mă ridic spre ea. Liss e puternică, dar nu de piatră. În esență, nu ca mine.

            — Hei, uită-te la mine. Noi nu vom ajunge ca ei. Bine? Noi vom trăi și vom fi bine. Nu vom înnebuni și nu ne vom distruge familia. În regulă? Ai încredere în mine, L. Îți promit.

              Cuvintele au venit de undeva din adâncul meu, unde sentimentele nu mă părăsiseră. Și asta doar pentru că trebuie să am grijă de un alt suflet, al lui Liss. Are ochii roșii și obrajii înfierbântați. Mă privește neștiind ce să spună. Lasă o lacrimă să cadă și sare să mă îmbrățișeze. O sărut protectiv pe frunte, încercând să-i transmit din puterea mea.

              Liss nu merită asta. Nimic din toate astea. Acum, pe loc, îmi fac mie însumi o promisiune că o voi duce departe de toate astea. Prea multă durere și prea multă moarte.

            — Poate e vorba de New Haven, nu de noi.

               Nu cred ceea ce vorbesc și aparent, nici ea. Dar e mai ușor așa. Să dau vina pe acest oraș al durerii decât să accept că s-ar putea să aibă dreptate. Poate chiar suntem blestemați. Urmează o pauză lungă în care doar privim în gol. Ea e prima care deschide gura :

            — Mergem? Știi că la unsprezece este masa, sau jocul ăla stupid sau timpul de medicamente. Dar măcar să mergem și s-o vedem câteva minute.

              Oftez prelung. E ca și cum mama ne-a abandonat și sincer, aș fi preferat să fi făcut asta. Nu să avem amândoi câte o povară în fiecare zi de vizită. Măcar săptămâna asta, aș fi vrut să fac ce fac toți adolescenții de vârsta mea. Să nu umblu prin spitale mai des ca în propria mea casă.

***

            — Ai auzit că Randy Green a dat colțul?întreb eu jumătate de oră mai târziu, pe scaunul ros al unui autobuz.

              Liss își întoarce capul spre mine. Normal că știe. Toată lumea știe.

            — Câte-o vorbă. Ce să zic, regret și atât.