Trezirea Morților

Capitolul 7 - Judecată celor blestemați

               Nu trebuie să fiu un geniu pentru a simți legăturile de plastic tăindu-mi mâinile la spate. Intelectul meu mediocru e de ajuns cât să-mi stimuleze instinctul de autoconservare. Am ochii închiși, parcă lipiți între ei. Genunchii mă dor și simt lespedea de piatră acolo unde materialul hainelor s-a rupt. În gură, gustul fiarelor îmi acaparează fiecare simț și mă aplec în față, într-o încercare eșuată de a tuși. Când fac asta, observ că am un căluș la gură, prins cu curele de piele la ceafa mea.

              Cred că îți bați joc de mine!

              Adrenalina se adună în pieptul meu, arzând orice durere se repezește spre a mă cuprinde, dar sentimentul de anxietate o împinge înapoi, repede. Momentul când deschid ochii e aproape dureros.

              Chipuri. Multe, multe, multe chipuri. Și nici măcar asta nu e partea cea mai rea.

              Mă aflu într-o sală largă, de forma unui hol mai lat și mai aerisit. Nu-i văd începutul și nici capătul. Pereții sunt din sticlă neagră, compactă, iar podeaua din marmură verzulie, la fel de rece la atingere ca aerul din încăpere. Fugar, mă întreb ce s-ar întâmpla dacă aș arunca cu o piatră în onixul pereților. Nu m-ar uimi dacă s-ar sparge piatra. De fiecare parte a culoarului, tribune înalte, aproape infinite, se ridică spre tavanul încăperii. Privind în sus și mijindu-mi ochii, abia acum realizez că nu pot vedea tavanul, indiferent dacă există sau nu.

              Când îmi adun destul de curaj pentru a mă uita la chipuri, sunt împins cu putere în spate de un picior bine plasat în coloana vertebrală. Cad la pământ, pe piatra necruțătoare și înjur silențios. Nu pot să mă vait sau să țip; călușul blochează astfel de acțiuni. Durerea se întinde ca un șarpe slinos spre mine când sunt conștient de starea în care mă aflu. Draci! Niciodată n-am simțit plasticul atât de arzător pe piele. Doar dacă nu e...

              Desigur. Normal că nu e plastic. Puncte bonus pentru rezolvarea misterului, Sherlock Vaughn.

              Îmi sucesc gâtul într-un unghi dureros pentru a privi persoana din spatele meu. Kermin îmi zâmbește fără ocolișuri și își plasează tocul papucilor între omoplații mei. Sunt împins cu fața la podea, iar "botnița" îmi intră în piele și în dinți. Vreau să scuip sângele direct pe lustruita lor podea.

              În spatele meu, altcineva este împins în același mod, fără menajamente, pe podeaua camerei. Aud un suspin melodios, dar nu mai risc nimic și îmi las capul în pământ. Persoana aceea pare să se zbată puternic și nu mai durează mult până aud un țipăt de durere specific feminin. Este un fel de încăierare, iar cea legată este în dezavantaj. Nu-mi este greu să recunosc sunetul forței brute, urmat de o liniște exasperantă și de respirația grea a învinsului.

              Cineva își drege glasul, iar ultima urmă de sunet care se auzea înainte, este acum dispărută. Mă sprijin în bărbie și încerc să privesc înainte. Din păcate, din poziția mea, peretele unui culoar îmi răpește priveliștea. Cealaltă persoană pusă la pământ scoate un sunet de uluire profundă. Îmi ia câteva secunde să fac conexiunile.

              Incăpățânarea. Suspinul melodios. Micuța încăierare a unor adversari total inegali. Și acum acest oftat familiar. Oftez, la rându-mi. Sper că măcar ea nu are căluș și nici dureri așa de adânci ca mine.

              Îmi înghit tusea convulsivă. Vorbești serios? Praf? În locul ăsta?! Am oftat în gând. Există o explicație logică pentru atitudinea mea satirică. Dacă îmi permit să las orice alt sentiment înăuntru, groaza ar pune mâna pe mine.