Trezirea Morților

Capitolul 4 - Vocea realității

Amintirile plutesc în jurul meu, iar eu mă aflu ca într-un vis pe viu. Știu ce se întâmplă în jurul meu, dar nu pot interveni. Revăd cum Devon scoate mica punguliță de praf, azvârlind conținutul ei înspre mine. Revăd drumul negru, ploios până la casa mea. Revăd modul prin care sunt cărat și legat de propriul meu fotoliu.

Nu anticipez cum trebuie momentul în care mă trezesc. Culorile sunt mai luminoase și mă dor plămânii. Devon stă în fața mea, iar în mâna dreaptă, ține același cuțit albăstrui și crestat. Se apleacă cu palmele pe genunchi înspre mine și mi-l pune în față. Între noi se află o masă pe care nu o pot recunoaște.

— Salut, Gardian Paris, îmi spune ea zâmbind larg. Nu se mai ascunde și nu poartă masca. Ți-ai găsit o gazdă proaspătă și nu e bine să faci glume cu mine. Îți cer să părăsești corpul lui Vaughn Abel sau îți voi ucide spiritul odată cu acest corp. Îi cunoști soarta celor ca el. Nu e înscris în Destin. Pot oricând să fac ceva de genul asta și nimeni nu va spune nimic.

Pentru a-și sublinia spusele, Devon ia cuțitul crestat - vag, îmi amintesc denumirea lui, lurda - de pe măsuță și taie minuțios laterala antebrațului meu. Urmăresc cum lichidul vital, gros și roșu, mi se scurge din rană și nările îmi freamătă simțind mirosul aspru al sângelui. Nu simt durere reală, dar un strigăt sfâșietor îmi răsună în minte precum un răspuns la gestul lui Devon.

— Așa credeam și eu, spune ea cu zâmbetul acela obraznic pe buze. Știu ce vezi la băiatul acesta, Paris. Dar nimeni nu e nemuritor aici. Aceasta nu este gazda ta. Pleacă sau răspunde pentru acțiunile tale. Cunoști Legea Destinului, Gardiene. Nu există iertare pentru ceea ce faci tu acum.

Îmi simt corpul ușor eliberat și mintea mai goală. O greutate imensă mi se ridică din oase și de pe umeri, iar mușchii mei se relaxează automat. Nici nu mi-am dat seama că până acum imaginea era blurată și întunecată. Îmi amintesc vag cand ajung acasă și o găsesc pe Devon pe treptele casei, apoi... nimic. Un gol mare se materializează în acel loc din mintea mea.

Când reușesc să devin conștient din nou, Lissa stă aplecată deasupra mea și poartă o conversație tacută cu cineva din afara câmpului meu vizual. Mă liniștesc vizibil când observ mobila noastră din sufragerie și arcurile canapelei de sub mine.

— Ce s-a întâmplat? întreb clipind des și trecându-mi mâna prin păr. Sunt obosit și creierul meu procesează greu informațiile, dar în același timp, corpul nu mi-e deloc slăbit.

— Ai avut o cădere de calciu, îmi explică Lissa pe un ton ușor mustrător. La naiba, cădere de calciu! Când ai mâncat ultima dată o masă adevărată, V?

Încerc să găsesc un răspuns la întrebare, dar nu pot. Nu am mai mâncat ceva adevărat de prea mult timp. O simt pe Devon înainte să dau de fața ei inexpresivă. O încearcă o ușoară stare de nesiguranță până acel scut urcă la loc pe chipul ei. Pufnesc mintal. Tipic.

Nu știu ce așteaptă ele, dar știu cu siguranță că aștept eu. Plecarea lui Devon. M-am săturat de ea. Nu are ce căuta aici. Se infiltrează ca un spion în familia asta și nu face decât să ne despartă. Mi se face greață. Am o senzație slabă de absență, că îmi lipsește ceva, dar frustrarea mea doar crește când realizez că nu știu ce!

Lăsându-le probabil mute de uimire, mă ridic în capul oaselor de pe canapea, ignorând protestele Lissei, și o iau în sus pe scări, oprindu-mă numai în camera mea. Știu că îmi scapă ceva. Nici nu realizez când adorm și alunec cu grijă în lumea înșelătoare a viselor.