Trezirea Morților

Capitolul 6 - Sărutul Morții

              Sărutul lui Devon este dureros. Nu în sensul în care nu-mi place sălbăticia din spatele lui, ci mai degrabă pentru că îmi fură fiecare suflare. La propriu. Mă simt ușor absorbit, dar contractat și mic, lipsit de putere și lipit de perete. Parcă sunt o statuie de gelatină.

               Și poate i-aș fi răspuns. Dacă nu simteam cum mă părăsește suflul vieții. Cum se strecoară din mine pe nesimțite, cum se aruncă în amăgirea promisiunii lansate de Devon și se lasă pradă uitării. Dar în acea negură a neființei, tocmai mi se aruncase viața.

               Momentul când am putut respira din nou a fost mai dureros decât sărutul în sine. Plămânii îmi ard de parcă mi-am ținut prea mult respirația, iar picioarele îmi tremură slăbite. Mă simt mult mai puțin masculin decât ar trebui, dar Devon are acest efect asupra mea. Mă întreb dacă așa pătește toată lumea alături de ea, dar înlătur repede gândul.

               Când îmi observă comportamentul straniu, o lacrimă de sânge îi sfâșie obrazul palid. Își duce mâna la gură, mimând o realizare dureroasă și începe să tremure. Dacă n-aș ști ce s-a întâmplat, aș crede că problema e la mine. Dar eu sunt cel care și-a simțit sufletul părăsindu-i trupul, nu ea. Ea voia să mi-l extragă.

                Devon nu are dreptul să tremure și să plângă. Pentru că ea nu este așa și ea este vinovată pentru tot ce se întâmplă. Pentru că dacă este fată nu poate scăpa așa de ușor cu toate lucrurile pe care le-a făcut.

             — Ce tocmai ai făcut? am întrebat stând pe genunchi, încă tremurând.

               După momentul meu de slăbiciune, am renunțat să încerc să mă mai ridic sau să mă sprijin de perete, așa că am ajuns pe jos. Gresia rece miroase a moarte. Mi se face rău. Devon nu spune nimic în timp ce eu „dau la boboci". Când termin, se așază lângă peretele opus, cât mai departe de mine.

            — Ce naiba a fost în capul meu? șoptește retoric întrebarea secolului.

               Brusc, încep să mă enervez. Nu mă ridic, dar îmi strâng palmele în pumni și încerc să mă calmez. Asta... asta pur și simplu nu e corect. Tâmplele îmi bubuie de furie.

             — Nu știu, îi răspund pe tonul pe care mama obișnuia să-l numească „cerșetor de bătaie".

              Pentru că asta făceam: îmi doream bătaie. O reacție. Ceva care să mă convingă că îmi irosesc timpul aici.

          — Nu știu ce naiba a fost în capul tău, continui de parcă chiar ar fi interesată de părerea mea și ar lua-o în considerare. Pentru că nu îmi spui niciodată nimic. Pentru că acum o clipă spuneai chestii de genul „Știam eu. ", iar apoi ai sărit pe mine. Și încă crezi că ai dreptul să te uiți așa la mine ca și cum eu am comis crima din Orient Express.

             În tot acest timp, Devon mă privește, dar ceva e schimbat în ochii ei. Sunt umili și critici în același timp. Sunt morți și vii în același timp. Sunt reci și frumoși în același timp. Și atunci, are loc unul din acele momente în care nu înțeleg sau nu-mi amintesc cine sunt. Deoarece descopăr un lucru care îmi place la ea. Iar asta nu e normal. Asta nu e ceva ce aș face eu.

            — Atunci poate ar trebui să-ți spun câte ceva, Abel, rostește ușor înțepată.

               Se abține. Știu asta pentru că așa arăt și eu când închid în mine tumultul de emoții și gânduri. Vrea să explodeze, dar își menține tonul vocii jos, controlat. Dar apoi văd și de ce - tot în privirea ei. E tot ce i-a mai rămas. Controlul de sine e singurul pe care nu și l-a pierdut încă.