Trezirea Morților

Capitolul 3 - Măștile cad

              Îmi amintesc când aveam opt ani și a murit tata. Eram așa de prost încât nu înțelegeam ce se întâmpla în jurul meu. Oamenii erau mai atenți la mine și la nevoile mele și se purtau mai frumos. Aproape că îmi plăcea. Dar eu nu conștientizam nimic. Abia la o săptămână de la incident, am realizat că nu știu unde e tata. Sau ce s-a întâmplat cu el. Și nici de ce nu o să-l mai văd vreodată.

              Când mi-am dat seama, am ajuns la spital de la o criză de anxietate și lipsă de oxigen.

              Îmi amintesc când aveam treisprezece ani și a murit fratele meu. Numele lui era Caleb și avea aproape șaptesprezece ani. El și iubita lui, Jamie, ieșiseră în oras în noaptea în care el a făcut un accident teribil de mașină. Atunci știam ce însemna și am știut cum să trec mai ușor prin asta.

              Apoi. au apărut problemele mele de sănătate. Spitale peste spitale, medicamente peste medicamente. Nimeni nu și-a dat seama cum am supraviețuit în final.

              Când eu aveam aproape șaptesprezece, exact ca și Caleb, am fost chemat în biroul directorului și mi s-a spus că mama mea a ajuns la spital după o criză de nebunie. Iar când Lissa a aflat, a descoperit că are o formă ușor mai rară de astm convulsiv.

              Îmi amintesc acum două zile, când mama mea a murit. Și nu știu ce să mai simt. Încep să cred că familia asta chiar este blest....

            — La ce spuneați că mă ajută asta? îmi întorc capul spre doamna Miller care de jumătate de oră, îmi suflă în ceafă.

              Îmi ia rapid foaia din mână și îmi privește scrisul mâzgălit, aruncându-mi o ocheadă deranjată peste umăr.

            — Ipoteza mea este că ai trecut prin prea multe ca să mai simți durerea, Vaughn, concluzionează ea. Am dreptate?

            - Da, răspund răspicat, neascultător. Și ce vreți să faceți cu asta? O considerați o problemă așa mare că am învățat să mă apăr de sentimente? Vreți să mă faceți să simt durere? N-aveți decât, scoateți-mi ochii, dar nu mă puneți să scriu pe zeci de foi povestea vieții mele!

              Doamna psiholog Miller tace. Odată cu decesul mamei, câțiva profesori ne-au trimis pe mine și pe Lissa la dânsa în speranța că „vom trece mai ușor peste". Dar eu nu am peste ce să trec. Moartea prematură a mamei e doar un disconfort. De un an întreg, numai în viață nu a fost. Mă bucur pentru eliberarea ei, dar și pentru a mea.

              Dar nu pot spune la fel și despre Lissa. Ea e prea tânără. Și nu a învățat până acum să închidă anumite lucruri și să le îndepărteze de lângă ea. Ea are nevoie de un psiholog. Are nevoie de o persoană cu experiență care să o asculte.

                Nu eu.

            — Vreau doar să nu te mai gândești că familia ta este blestemată, Vaughn. Îți va afecta viața numai și să te gândești la așa ceva. Și ai scris-o pe acele zeci de foi oricând ai avut ocazia. Să nu simți nimic la moartea mamei tale nu e bine! mă ceartă ea.

            — Dar este, spun eu după ce mă asigur că discursul ei e gata.

            — Poftim? mă întreabă împingându-și ochelarii negri pe nas și netezindu-și fusta ecosez.

            — Familia mea. Este blestemată. Repetați după mine și o să vă dați seama cât de adevărat este. Dumneavoastră ați spus-o : doar uitați-vă ce scrie aici. E un palmares frumos al morții.