A venit si timpul sa plec acasa.
Nu stiu daca ma bucuram sau eram trista. Poate ca ma bucuram pentru ca ma intorceam acasa(imi era ff dor), poate ca eram trista ca nu il voi mai vedea, dar cred ca in mare parte eram ok, pentru ca l-am cunoscut.
Am urcat in masina si incet-incet ma indepartam.
Tot ce am facut a fost : sa ma gandesc la el, sa ma gandesc la el si sa ma gandesc la el.
Dintr-o data am auzit telefonul vibrand. Primisem un mesaj: ce faci?
Era el...
I.am raspuns ca ma duc spre casa si l-am intrebat ce face,iar raspunsul lui m-a uimit. M-a intrebat de ce nu am mai ramas. Cred ca ii parea rau.
Mi-a spus ca se gandea la mine.
Wow.... Chiar nu ma asteptam la asta.
La cata grija are de el, a reusit sa calce intr-un cui. Nu-mi pot imagina cum a reusit. Bineinteles numai el putea reusii.
Cand mi-a spus parca devenisem mama lui. Poate nici mama lui nu il proteja asa. Nu stiu ce era cu mine, eram confuza, nu stiam ce se intampla cu mine. Ma zbateam atat de tare pentru ca el sa fie bine.
Totul era ciudat. Abia il cunosteam de 2-3 zile si deja il tachinam sa aiba grija de el, sa se duca la doctor.
Cata grija poti avea de cineva cand abia il/o cunosti?
Stiu ca exageram,iar el vedea perfect asta. Nu stiam cum sa ma opresc, cum sa ma comport, cum sa ii vorbesc, numai stiam nimic, decat sa il protejez
Ma atasam de el si eram sigura ca si el se atasa de mine.
Nu stia atat de multe despre mine,nu stia nimic de problemele mele de sanatate, pana intr-o zi cand i-am spus ca vin de la spital. (Am mari probleme cu, coloana ceea ce inseamna ca trebuie sa fac recuperare care chiar nu ma ajuta cu nimic...)
S-a speriat foarte tare, m-a intrebat ce s-a intamplat , intr-un final.povestindu-i.
Ii pasa din ce in ce mai mult de mine si nu stiam de ce. Avea prietena. Ma rodea, imi rodea inima, iar lacrimile imi curgeau siroaie pe obrajii mei reci. Plangeam aproape zilnic. Nu ma puteam abtine.
Stiam ca am o inima proastaaa si sunt cea mai sufletista persoana pe care o cunosc.
Plangeam degeaba. Stiam ca nu rezolv nimic prin atitudinea mea,dar ce era sa fac? Sa ii spun pur si simplu ca il plac? Ca m-am atasat enorm de el? NU. Eram constienta ca el avea o relatie ,iar eu nu vroiam sa intervin. Nu e genul meu. Trebuia sa fac ce era corect.
Treptat, nu am mai vorbit,ne-am indepartat. Durea,dar poate mai tarziu m-ar fi durut si mai rau.
Mai bine mai devreme,decat mai tarziu.
[ buna! Sper ca v.a placut pana aici. Stiu ca este o poveste simpla dar este o poveste adevarata. La un moment dat veti invata multe din aceasta poveste, asa cum am invatat si eu. Imi cer scuze daca sunt greseli. Astept comentarii. Voi posta urmatorul capitol cat de repede pot! Promit. Va pup! ]
