After death

The kingdom of shadows

Pana in acea clipa nu am crezut niciodata ca o fantoma poate muri, dar in momentul in care am realizat ca durerea din pieptul meu devine din ce in ce mai puternica, stiam ca ma inec daca nu o sa ies la suprafata. Insa oricat de mult m-am zbatut sa ies la suprafata, ceva ma tinea prinsa acolo. 

M-am uitat in jos, incetand sa ma zbat. Ceva ma tinea de picior. Am inotat, prinzand acel lucru si incercand sa trag de el. Si brusc se misca, de deasupra mea aparand un fel de lumina. Atunci am vazut tot ce era dedesubtul meu.

Oameni, demoni, nu eram sigura. Am inceput din nou sa ma agit sa ies din apa, speriata de fetele lor disproportionate, cu ochii aceia complet albi. Ceva imi spunea ca erau orbi. 

Ceva ma izbi. M-am afundat, si toate acele maini negre si arse m-au prins, tragandu-ma pe fundul apei. Una dintre acele fiinte incerca sa ma muste, dar mi-am tras bratul la timp, lasandu-l sa inghita doar apa.

Erau orbi... Poate asta constituia scaparea mea. Am incetat sa ma zbat, lasand tot aerul din piept sa se ridice la suprafata. M-am asezat pe namolul de pe fundul apei, asteptand momentul oportun sa tasnesc spre suprafata. Stiam ca mai aveam foarte putin timp pana aveam sa-mi pierd cunostinta, asa ca in momentul in care am vazut ca fiintele acea hidoase renunta la a ma mai cauta, am impins in picioare, propulsandu-ma cu viteza. Stiam ca acei demoni ma urmareau acum si mai aveam doar foarta putina putere de a mai inota. 

Si cand intr-un final am ajuns, ceva ma salta, aruncandu-ma pe o suprafata uscata si rece. Ma aflam intr-o luntre. Cineva se afla deasupra mea, carmuind-o.

Luntrasul* se intoarse spre mine si pentru prima oara de cand am murit m-am simtit deznadajduita si infricosata. El isi trase mai bine gluga pelerinei sale din catifea rosie peste craniul pe jumatate dezgolit de carne. 

Mi-a venit sa vomit si pentru o clipa am crezut ca raul de mare avea sa-mi treaca dupa ce muream. Am ras in sinea mea, dandu-mi seama cat de mult se insealau oamenii asupra conceptiei viata-moarte. In viata nu poti juca dupa propriile reguli, si nici dupa ce mori nu se schimba nimic. Ce ironie, un joc nesfarsit de-a soarecele si pisica cu propriul destin. 

Nu aveam sa scap cu bine din asta, dar nu puteam face nimic inafara sa astep sa vad ce o sa urmeze.

- Ai vreun ban la tine? ma intreba luntrasul rastit fara sa se uite la mine. Stii eu nu duc ratacitii pe gratis!

M-am cautat in buzunarele blugilor mei uzi si am realizat cu stupoare ca totul inca era acolo: cheile de la casa, portofelul, buletinul, pana si telefonul mobil care aparent nu parea sa fi patit nimic. Am scos o bancnota, si i-am dat-o luntrasului. 

- Cu totii sunteti la fel de zgarciti. spuse el rece in timp ce isi puse bancnota undeva intr-un buzunar din interiorul pelerinei. 

Comentariul lui ma facu sa vreau sa rad, dar m-am abtinut. Nu era un pericol momentan si era cel mai uman lucru pe care il vazusem pana acum pe aici, exceptand ca era pe jumatate un schelet ambulant.

M-am intins pe suprafata luntrei, incercand sa ignor cu disperare membrele negre si arse care se agatau de luntre. Mi-am scos buletinul si l-am analizat cu atentie. O fata roscata imi zambea senina, privindu-ma cu ochii ei verzi si mari. Persefona**. Intotdeauna m-am intrebat de ce parintii mei imi dadusera acest nume.

Mama spunea ca visase un inger care cobora din cer si care ii spusese ca numele Persefona imi fusese destinat. Nu am crezut niciodata in asa ceva. Credeam ca fusese doar o scuza a parintilor mei pentru lipsa lor de inspiratie.

Ceva ma trezi din visare, facandu-ma sa tresar. Ajunsesem la mal. M-am ridicat si am coborat.

- Bafta in continuare, copila! Inca mai ai un drum lung de parcurs! striga luntrasul, deja indepartandu-se.

- Stai, unde ma aflu? Am urlat eu.

- Tartar, taramul damnatilor.

Am inghitit in sec, uitandu-ma in jur. Minunat!