Alter ego

Capitolul 6: Suflet gol

Uneori stau si ma intreb daca moartea suna chiar atat de rau. Ma gandesc ca ar fi un favor pentru cei la care tin daca existenta mea ar fi nula, cel putin asa as fi impacata cu ideea ca nimeni nu va mai trebui niciodata sa sufere din pricina mea. Stiu ca totul suna tragic. Nu sunt si nu voi fi niciodata mandra.. dar cam asa stau lucrurile. Am ranit atatea suflete, am cauzat atata suferinta doar pentru ca mi-a pasat, iar cand nu mi-a mai pasat, rezultatul a fost la fel. Concluzia la care am ajuns a fost ca poate lumea ar fi mai buna fara mine, pana la urma o persoana in plus, o persoana in minus, nu prea face diferenta. Macar asa as putea face un favor tuturor... si celor care "ma iubesc" , si celor care ma urasc. Poate ca la inceput unora le va fi greu, dar cu timpul le va trece, vor uita ca am existat si suferinta ce le-am cauzat-o va disparea odata cu existenta mea. Totul va fi trecator. M-am saturat pur si simplu sa-mi pierd nopti intregi alaturi de amaratul meu de ego, m-am saturat sa fiu cea care vrea binele tuturor si in acelasi timp sa pic mereu prost, sa fiu mereu luata de proasta. Si stiti ce e cel mai greu? Sa vezi cum pana si persoanele pentru care ai face orice isi vad de problemele lor, sa vezi ca nimanui nu-i pasa, sa fii singura si disperata in aceasta lume infecta unde fiecare e pentru el, unde toti vin cand au nevoie si...da..cand au nevoie...
Nu am simtit niciodata aceasta nevoie disperata de a fi luata-n brate de cineva,stiti..doar sa fiu luata-n brate, nu va fi nevoie sa fiu inteleasa, doar sufocata de imbratisarea cuiva, macar sa-mi mai amelioreze o parte din cadere. Nu am cerut niciodata imposibilul, ba chiar am cerut doar minimul de necesitate.
Acum 1 an nu as fi crezut ca am sa ajung in situatia in care sunt acum. Eram genul de persoana care radea, facea glume, pur si simplu traia doar pentru a-i face pe ceilalti sa zambeasca. Era atat de bine cand eram doar un copil prost si imatur si nu-mi pasa de nimeni si nimic... totul obisnuia sa fie atat de simplu.. absolut totul. Imi lipsesc zilele in care ieseam pe afara, nu ma interesa nimic, nu stiam ce inseamna sa-ti pese de cineva sau sa ai sentimente pentru o persoana pentru care esti invizibila, nu stiam nimic. Aveam minimul de prieteni si de cunostiinte care ma faceau fericita, iar acum am ce? Am doar zile proaste, doar nopti nedormite, doar ganduri ce nu-mi dau pace. Urasc persoana care am devenit, urasc absolut totul in legatura cu aceasta persoana, urasc pana si ca unele persoane inca plac aceasta monstruozitate. Poate ca voi ajunge sa urasc si ziua in care am cunoscut anumiti oameni care inca bantuie flamanzi pe langa mine, nestiind incotro sa apuce si ei.. saracii.. .Mai pe scurt, imi lipseste tot ceea ce obisnuia sa-mi placa, sa ma completeze, imi lipseste ca golurile sa fie umplute de cineva sau de ce nu, de ceva.
Iar acum, gandul ca tot ceea ce iubesc se va termina, pentru ca deja a inceput sa ofileasca, ma omoara, ma seaca pana la ultima lacrima si va continua sa ma sece exact cum seaca un izvor pe timp de vara. Nimeni nu-i va mai da sanse sa izvorasca din nou.. dar cine stie, poate ca in viata trebuie sa fii si putin optimist, poate ca... totusi... va reusi, poate ca acel izvor am fost mereu eu si poate ca mai am o sansa, poate ca nu totul e menit sa se termine prost. Nu vreau sa cred ca viata mea va fi un basm terminat prost, nu vreau sa cred.. Nu vreau ca cineva sa ajunga in situatia mea, nu vreau ca cineva sa simta ce simt eu acum, pentru ca sincera sa fiu, ucide.. si ucide lent. Iti distruge pana si ultima farama de speranta si te lasa gol, fara nimic. Te lasa mai mult mort decat viu.