Budoire

Capitolul patru.

"Isaac, poate vei citi aceste rânduri peste o săptămână, o lună, un an de la moartea mea sau poate niciodată. Vreau să îmi cer iertare. Iartă-mă fiule, eu știu că mă sting ușor. La dracu, nu imi e frică deloc. Mă doare când mă gândesc la voi, la mama ta, la sufletul ei care va urla, mai am atât de puțin timp alături de voi. În urma cu douăzeci și trei de ani, femeia pe care o iubesc cel mai mult mi-a dăruit cel mai frumos cadou. Era miezul nopții când în spital a răsunat glasul unui copil inocent, un suflet pur, glasul copilului meu dorit, glasul tău! Când te-am privit pentru prima dată am înțeles ce înseamnă să iubeşti o ființă încă din primul moment. Să nu suferiți din cauza mea, sufletele mele frumoase.
Râd, râd atât de tare când mă gândesc că nenorocita asta de moarte mă vrea. Poate sunt nebun, dar noi avem nebunia asta în sânge. Aştept în linişte momentul, tragedia, finalul. Sper doar să mai bem măcar un pahar , să mai pierdem o noapte. Cu multă dragoste las aceste rânduri pe foaia mult prea pătată pentru sufletele mele frumoase. Vă iubesc cu toată ființa mea.

Tatăl meu, iubitul meu tată! Dumnezeule, nu ai fost slab nici măcar în brațele morții, dar de ce? De ce ai luat decizia de a nu ne spune nimic? Puteam să petrecem mai mult timp impreună, dar nu ar fi ajuns o eternitate. Ultima noapte, nu ştiam de ce plângi, nu înțelegeam, dar parcă în sufletul meu simțeam, am plâns împreună.
Bag bucata de hârtie în buzunar şi intru înăuntru.
-Tatălui meu nu i-a fost frică nici măcar de moarte, ştia că îl aşteaptă, era disperat doar la gândul că noi vom suferi, că din ochii frumoşi ai mamei mele vor curge lacrimi amare.

După trei săptămâni de la moartea eroului meu sunt la fel de disperat, mă aşteptam să îmi treacă măcar puțin, să îmi revin. Stau singur, vărs lacrimi amare, beau, fumez. La mama merg când ma simt în stare, sunt liniştit la gândul că mătuşa mea stă cu ea. Ies din casă doar când plouă, mă mai liniştesc, nu mai pot dormi, am coşmaruri. Demonii din interiorul meu nu dorm niciodată, mă chinuie, înebunesc, dar defapt am nebunia în sânge. Nu mai suport monotonia, o urăsc. Înafară de rude, nu am mai vorbit cu nimeni.
Luna stă singură în frigul nopții, e tristă, cerul e trist, lacrimi reci încep sa curgă pe pământ. Mă îmbrac şi ies cât de repede pot. Nu ştiu ce să fac, nu pot să trec peste toate, nu pot vorbi cu nimeni despre boala mea, despre durerea pe care o port cu mine mereu.

Ştiu, nu am mai postat de ceva timp şi îmi pare rău. Poate sunt ceva greşeli, dacă nu puteți trece cu vederea nu citiți. Vă aştept părerile.