Budoire

Capitolul trei.

Nu pot să nu le privesc, s-au îndepartat şi au continuat singure. Femeile ne fac viaţa mai frumoasă, mai palpitantă. Nu mai am rabdare şi mă apropii de tipa care îmi furase minţile din prima secundă, şi îi şoptesc.
-Te vreau, micuţo, te vreau acum! Spun, iar aceasta tresare la vorbele mele şi mă atinge usor pe piept in timp ce se apropie să îmi spună şi ea ceva.
-Poţi să mă vrei, vezi tu, eu nu cad în braţele oricui. Îmi șopteşte suav, apoi pleacă.
Rămân surprins, m-a refuzat. Nu spun că nu accept un refuz, dar îmi dădea de înțeles că şi ea mă vrea la fel de tare. A dispărut, nu o mai pot vedea, s-a pierdut în muzica lentă care se auzea pe fundal, s-a pierdut în fum, în încăperea plină de gânduri nebune. Plec şi eu, gândindu-mă că acum, după ce m-a refuzat o doresc şi mai mult. Plătesc şi merg la maşină, tot drumul m-am gandit la ea, la ochii ei al dracu' de frumoşi, la mişcările care mă ridicau la cer. O vreau, o vreau acum, o vreau mâine, o vreau mereu. Am văzut-o o singură dată şi a reuşit să mă înnebunească, mintea mea bolnavă o păstrează acolo. Şirul gândurilor îmi este întrerupt de tonul telefonului.
-Isaac, te rog vin-o la noi acasă cât de repede poţi. Vocea mamei mele era răguşită, plângea.
-Ce s-a întâmplat, mamă?
-Te rog, doar vin-o acasă.
Nu am mai apucat să spun nimic pentru că a închis. Era speriată, disperată. Mama mea este cea mai superbă femeie. Nu vorbesc doar despre aspect, are un caracter frumos, tata are gusturi, în orice face pune iubire, tratează orice lucru, orice persoană cu caldură. Am ajuns cât de repede am putut şi intru în casa micuţă, maro.
-Mamă, ce s-a întâmplat?
Am găsit-o plângând, ţipând şi blestemându-şi zilele.
-Tatăl tău, Isaac, a murit.
Înlemnesc, pur şi simplu am impresia că inima mi-a fost smulsă din piept, toată durerea este în sufletul meu, cerul a căzut pe mine,
-C-cum adică a murit? Nu se poate.
- L-am găasit în baie, fără suflare. Salvarea şi poliţia sunt pe drum. Ce mă fac, Isaac? Nu-l mai am, l-am pierdut. Ce am făcut Doamne atât de rău să mi-l iei?! Cu ce am greşit?! Cade în genunchi strigând la cer...
Să îmi văd mama plângand este cel mai dureros lucru pe care l-am trăit vreodată, iar eu nu pot să fac nimic, am înlemnit acolo ca un prost. Îmi fac curaj să mă apropii și să o ridic de jos. Ne aşezăm împreună pe canapea, iar lacrimile încep să îmi curgă incontrolabil. Este linişte, se aud doar suspinele noastre, sunetul lacrimilor care cad, strigătele disperate ale sufletelor noastre. Dacă era tata, acum cânta la vioară. Parcă îl văd, cu ochii inchişi simţind fiecare notă, iar mama lânga el zâmbindu-i apoi cântând şi ea, cu vocea. Nu pot să merg să îl văd, nu așa, fără un strop de viaţă, fără zambet pe buze... Încă îmi amintesc seara în care am stat la un pahar de tărie doar eu cu el. Şi trăgând din ţigară începe să îmi vorbească.
"-Fiule, când o să mor să nu plângi, să nu suferi! Să fi fericit, să te bucuri că am plecat din lumea asta prea toxică şi rea. Să pictezi o moarte veselă! Vreau să îmi cânte orchestra, chiar dacă lumea plânge să îşi aducă aminte de mine cum sunt acum, fericit şi fără niciun regret." Trăgea cu poftă din ţigară şi mai sorbea câte o gură din pahar.
Cuvintele lui îmi răsună în minte, totul pare un coşmar. Ştiind că nu ar vrea să mă vadă aşa, îmi înghit lacrimile şi îmi iau mama în braţe.
-Mama, nu mai plânge, lacrimile tale sunt ca nişte bolovani aruncaţi în sufletul meu. Mă doare să te văd așa. Tata nu ar vrea ca noi să plângem, a ajuns într-un loc mai bun, şi ne va canta la vioară in fiecare seară de acolo de sus.
-Fiule, nu pot... A fost iubirea vieţii mele, inima şi sufletul meu... L-am iubit şi îl iubesc atât de tare şi nici măcar nu am curaj să merg să stau lânga el. Sunt o nenorocită. Îşi ridică privirea plină de lacrimi şi mă priveşte, îşi dă la o parte o şuviţă roşcată de pe faţă şi mă priveşte fix.
-Semeni atât de tare cu el, a continuat. Trăsăturile feţei, ochii, îi ai de la el. Talentul, nebunia, sarcasmul, nervozitatea când ceva nu merge bine şi calmul cu care tratezi lucrurile în general. De la mine nu ai prea multe. Te iubesc Isaac şi trebuie să fim tari pentru el.
- Şi eu te iubesc, mamă. Ai dreptate trebuie să fim tari.
-Imediat ce vine salvarea şi poliţia vreau să mergi acasă, ştiu că eşti instabil emoţional. Mătuşa ta este şi ea pe drum, O să fie bine. Lacrimile nu îi mai curg atât de tare, dar în voce îi răsună disperarea si teama.
-Nu pot să stau pur şi simplu acasă în timp ce tatăl meu este... Nu pot pronunţa cuvântul, mă doare prea tare...
-Nu fiule, tatăl tău nu este mort, este viu şi este în fiecare particică din noi.
-Ai dreptate...
Sirenele salvării şi ale poliţiei au început să se audă pe fundal. Mi-am sărutat mama pe frunte şi am ieşit. Am rămas blocat lânga maşină şi am văzut, am văzut cum l-au scos pe acea targă atât de incomodă. Au pus pe el un ceolofan şi l-au urcat în maşină. Mama a căzut din nou în genunchi, dă cu pumnii în pământ şi țipă, ţipă cât poate de tare. Nu pot să stau doar așa să o privesc, merg la ea, o ridic şi o iau în braţe. Ploaia începe să cadă. Parcă şi ea este disperată, îndurerată. Cerul plânge, plânge odată cu noi, plânge la vederea durerii noastre. Mătușa Rose a ajuns. Se îndreaptă spre noi şi o ia pe mama în braţe.
-Isaac, scumpule, te rog să mergi acasă, este mai bine. Am eu grijă de tot. Îmi pare rău, fi tare! Mă cuprinde într-o îmbrăţişare de care chiar aveam nevoie...
-Mulţumesc, mătuşă. Spun şi plec împreună cu lacrimile care îmi curg şiroaie pe faţă fără milă.
Întotdeauna m-am considerat o persoană puternică, dar în astfel de momente nici măcar un gladiator nu ar rezista. Simt că nu mai pot, psihicul îmi cedează şi mă împinge să clachez. Îmi doresc să îmi urmez tatăl, dar singura femeie pe care o iubesc ar rămâne singură. Maşina mea arde asfaltul, sunt un maniac al vitezei, dar lacrimile fac ca pivirea să mi se înţețoşeze şi decid să opresc uneva la marginea oraşului. Cobor din maşină şi inspir aerul rece al nopţii. Îmi aprind o ţigară şi las ca fumul acesteia să îmi calmeze plămânii. Când expir acest fum, se face una cu aerul nopţii se contopesc într-un mod atât de simplu, de toxic. Inima începe să îmi bată parcă din ce in ce mai slab şi cad în genunchi.
-De ce, Doamne?! De ce l-ai luat? Iubea viaţa, iubea atât de mult nenorocita asta de viaţă, iar tu i-ai luat-o! Ai decis că ai nevoie de un nou înger şi ai decis sa îmi iei mie unul din ei. De cee?!
O maşină opreşte lângă mine, iar din ea coboară o tipă mică de statură cu părul lung. Mi se pare cunoscută, dar în acest moment nu îmi pot da seama dacă am mai vazut-o până acum.
-Bună, te simţi bine? Mă întreabă, iar când îmi ridic privirea din pământ citesc în ochii ei frumoşi îngrijorare.
-Da, sunt bine, mulţumesc. Spun eu în timp ce mă ridic aprinzându-mi o altă ţigară şi mă sprijin de maşină.
-Nu prea pare. Aceasta se sprijină şi ea alături de mine, de maşină.
-Viața este o târfă, dar totuşi atât de importantă. Încerc să nu dau frâu liber lacrimilor şi mai trag un fum din ţigară încercând să afişez un zâmbet.
-Așa este, nu te poţi încrede în ea. -Ai dreptate. Eu sunt Isaac.
-Încântată de cunoştiință, Isaac, eu sunt Jasmine.
-Îmi pare bine, Jasmine.
-Acum spune-mi, ce s-a întâmplat cu tine? Pari mai mult decât distrus.
-Este viaţa, îşi cam bate joc de mine.
-Nu îţi fă probleme, Isaac, toate trec.
-Aşa este, dar întâi doare apoi trece.
-Chiar mi-aş dori să mai discutăm, dar întârzii la serviciu, mi-a făcut placere. Afişează un zâmbet şters în timp ce se îndreaptă spre maşina sa.
-Şi mie mi-a parut bine, am putea ţine legătura?
-Dacă destinul işi va dori să ne reîntalnim, o vom face. La revedere, Isaac.
Şi a plecat, m-a lăsat plin de întrebări fără răspunsuri. Este uimitor cum simpla prezenţă a unei persoane necunoscute a reuşit să mă liniştească puţin. Sunt trezit din visare si lovit de realitate ca un pumnal în creştet. Mă urc în maşină şi plec spre casă. Nu pot să merg să îmi văd tatăl fără viaţă şi mama distrusă. Intru, şi acum totul pare de milioane de ori mai trist. Brusc, culorile au devenit non-culori şi în jurul meu parcă se plimbă calmă tristeţea. Îmi amintesc din nou de cuvintele tatălui meu şi decid să sun un bun prieten al lui pentru a se ocupa de orchestră.
-Bună seara, dumnule Willson?
-Bună seara, cu cine vorbesc?
-Îmi pare rău că vă deranjez la ora aceasta, sunt Isaac Rice, fiul lui Damien.
-Bună, Isaac. Cu ce te pot ajuta?
Nu a aflat, el cu tata erau prieteni buni, sigur nu a aflat, pare prea calm.
-Aş avea rugămintea să mă ajutaţi cu orchestra... Tatăl meu nu mai este printre noi...
Linişte, nu mai spune nimic.
-Domnule, mai sunteţi acolo?
-Poftim? Te rog spune-mi că nu am auzit bine.
-Din păcat aţi auzit bine, dar nu vă întristaţi, să ne amintim de el vesel şi să ne bucurăm că a plecat din lumea aceasta fără scrupule.
Urmează încă un moment de linişte şi pot auzi cum domnul Willson îşi înghite lacrimile.
-Ai dreptate, condoleanţele mele, dar de ce orchestra?
-Aceasta a fost dorinţa tatei, mi-a spus că atunci când va muri îsi doreşte să îi cânte orchestra.
-Înţeleg, mă voi ocupa eu... Dragul meu prieten...
-Vă mulţumesc, la revedere.
-La revedere, copile.
Imediat după ce înche această convorbire merg să îmi pun un pahar de tărie şi îmi aprind o ţigară.
Ce ţi-e şi cu viaţa asta, azi eşti, mâine rămân doar lacrimi şi durere în urma ta. Când eram mic, îmi era frică de moarte, dar tata mi-a spus că acesta este cursul vieţii, toţi văd moartea ca pe ceva rău, ceva întunecat, dar sunt şi persoane care nu se tem, acelea sunt persoanele împlinite, fără regrete. Nu pot să uit acele cuvinte cât trăiesc. "Fiule, moartea este si ea o artă, dar depinde de fiecare din noi cum o vede. Dacă ştii să priveşti cu atenţie în jurul tău totul este o artă." Şi avea dreptate, acum şi eu văd moartea ca o scăpare, ca o femeie seducătoare, dar totuşi dansez în paşi de vals cu viaţa, frumoasă şi ea, dar parşivă. Noaptea a trecut greu, am pictat, am plâns, am zâmbit, am privit fotografii vechi, am băut, am fumat, am ţipat de durere, m-am calmat. Cu venirea dimineţii merg să îmi fac o baie şi decid să merg la capelă să îi fiu alături mamei, durere e mai uşoară în doi... Imediat ce intru, durerea plutea în aer sărutându-se pasional cu lacrimile care cădeau pe podeaua rece. Îmi salut rudele, prietenii de familie, necunoscuţii şi îmi îmbrăţişez mama.
-Vreau să vă spun câteva cuvinte. Toţi şi-au îndreptat privirile asupra mea, iar eu încep să le spun.
-Doare, pierderea cuiva drag doare al naibii de tare, dar îmi amintesc cuvintele tatei, el nu voia să lase în urmă durere, mă apropii şi îl observ, palid, dar parcă a murit împlinit deoarece faţa lui îmi dă impresia că poartă un mic zâmbet. Haideţi să ni-l amintim cum era, vesel, cu zâmbetul pe buze, energic, iubitor. A scăpat! A scăpat de durerea din lumea asta. Moartea l-a sedus, iar el a înşelat viaţa plecând cu seducătoarea moarte. Înghiţiţi-vă lacrimile, dacă l-aţi cunoscut îndeajuns ştiţi că nu suporta să vadă tristeţe în jurul lui. Toţi au aplaudat şi şi-au şters lacrimile. Mi-am pus un pahar şi m-am aşezat lângă prea iubita mea mamă.
-Eşti atât de puternic fiule, vreau să fi aşa mereu.
-Aşa voi fi mamă, îmi doresc ca şi tu să fi la fel.
-Încerc, dar e greu, foarte greu,
-Ştiu mamă, este al dracu de greu, dar doar eu am impresia că parcă zâmbeşte?
-Am sesizat şi eu asta. Iubitul meu... mereu cu zâmbetul pe buze... Isaac, în timp ce căutam albumul cu fotografii, am găsit asta, nu mi-am permis să îl deschid. Îmi inmânează un plic pe care scria "Pentru unicul meu fiu, Isaac."
-Mulţumesc, mamă.
Imediar ce iau plicul, ies afară, îmi aprind o ţigară şi încep să citesc.