Niciodată

Capitolul 9

— Mamă? Ce s-a întâmplat? o întreb pentru a nu știu câta oară.

Nu face nimic, nu spune nimic, doar stă privind în gol cu lacrimile curgând-i în voie pe ambii obraji. Mă uit pe masa din spatele ei, crezând că voi găsi ceva ce-mi va da vreun indiciu despre ce a adus-o în această stare. Văd telefonul ei acolo și mă îndrept spre el, îl deblochez și intru direct la apeluri, iar acel nume face ca sângele să-mi fiarbă în vene. Acel nume, al unei persoane pe care cândva o adoram, numele tatălui meu.

— Mamă, ce ți-a spus? Ce ați vorbit? Spune-mi, te rog! încep să vorbesc mai tare și îmi arunc brațele în jurul ei, strângând-o puternic.

— I-am spus că vreau să divorțez, vorbește printre suspine.

Acele cuvinte mă lovesc direct în inimă și dau cu ea de pământ. Încerc să îmi abțin plânsul, știind că îi voi face și mai mult rău.

— Ăsta este motivul pentru care plângi? o întreb nelămurită.

Știu că nu este doar atât, sigur i-a spus tata ceva ce a făcut-o să cedeze. Ea nu plânge niciodată, este cea mai puternică persoană pe care o cunosc și mereu a fost un exemplu pentru mine în această privință. Dar dacă până și persoanele puternice ajung pe culmile disperării, atunci eu, slabă de înger cum sunt, ce aș mai putea face?

— A.. nu poate vorbi din cauza suspinelor, dar tot încearcă. A spus că mi te va lua! bufnește în hohote și se agață disperată de mine.

În momentul acesta simt cum sufletul meu a îngenunchiat alături de ea și îl aud cum urlă disperat să îl ajut. Dar nu cedez, trebuie să rămân puternică pentru ea. Mereu a fost acolo pentru mine, chiar dacă era departe, iar acum a venit rândul meu să o ajut să se ridice.

Îi pun ambele mâini pe față și îi șterg lacrimile cu degetele mari, apoi îmi apropii buzele și îi plasez un sărut lung pe frunte.

— Nu ne va despărți nimeni, vei vedea! o asigur și nu o mint.

Nu voi pleca de lângă ea orice s-ar întâmpla, de-abia ne-am apropiat una de alta, nu o mai las, cu orice preț. Chiar de va trebui să lupt cu propriul tată pentru asta, nu voi renunța.

— Mi-a spus niște lucruri oribile, Sophie. M-a făcut în toate felurile și m-a amenințat că mă va da în judecată pentru că am plecat și te-am neglijat timp de doi ani. Va face orice să mi te ia, orice! teama din ea vorbește pentru prima dată de când o știu.

Unde e femeia aceea puternică pe care o știu? Din vina mea e așa?

— Nu vreau să te pierd, scumpo! Ești tot ce mai am pe lumea aceasta, iar fără tine nu aș mai putea trăi, mi se rupe sufletul la fiecare cuvânt pe care îl rostește și simt cum un rând de lacrimi încearcă să se elibereze din ochii mei.

— Vom fi bine! Vei vedea, acestea sunt doar vorbe pe care le spune din disperare, încerc să o liniștesc și să o fac să gândească pozitiv.

— Îl cunosc mai bine decât oricine, Sophie. Știu de ce este în stare și nu va renunța până când nu te va lua la el, știu că are dreptate, dar nu vreau să o fac să se simtă și mai rău.

— Atunci vom lupta una pentru cealaltă! spun eu, iar pe fața ei apare un zâmbet frumos.

Mă îmbrățișează strâns, de parcă ar ști că de mâine nu mă mai vede, după care urcă în camera ei, spunându-mi că este foarte obisită.

Vom trece și peste asta, mereu trecem peste greutăți, chiar dacă aceste își lasă întotdeauana amprenta asupra noastră.

Nu am poftă de mâncare, așa că mă duc sus și îmi fac un duș. Ies rapid și mă schimb în niște haine mai lejere, apoi mă așez cu o carte în mână pe scaunul de pe balcon și mă apuc să citesc. Concentrarea mea este inexistentă și cred că am citit o pagină de mai mult de tri ori, dar de fiecare dată nu am înțeles nimic. Gânduri peste gânduri se îngrămădesc în capul meu, nemailăsând loc de altceva. Până acum m-am abținut, dar simt că nu mai pot respira dacă nu le dau drumul. Lacrimi peste lacrimi curg pe obrajii mei, iar durerea din inima mea crește.