Niciodată

Capitolul 13

— Sophia, ce s-a întâmplat? Matt mă întreabă pentru a treia oară, iar eu mă simt incapabilă să vorbesc.

Mă ține strâns în brațe și simt că, de mi-ar da drumul, m-aș prăbuși în ghiarele suferinței. Îmi este ca un sprijin și este ciudat cum aproape mă liniștesc sub fiecare atingere de-a lui.

— De ce? spun disperată și mă agăț de tricoul lui.

Se așează pe podea, iar pe mine mă urcă în poala lui pe orizontală și îmi așează capul pe pieptul său. Îmi mângâie părul și mă sărută în creștetul capului de mai multe ori, iar inima mea este între agonie și extaz.

Matthias povestește:

Ce-mi face fata asta, ce? Vreau să o țin aproape mereu, să o strâng în brațe constant și să îi gust buzele în repetate rânduri, să știu că e a mea și că nimeni nu o va atinge; de o văd plângând, ceva în interiorul meu se rupe și vreau să îi iau toată durerea cu doar o atingere.

Plânge cu suspine și mă strânge cu putere în brațe, de parcă reprezint un sprijin pentru ea, dar nu mă deranjează cu nimic. Nu știu ce să fac să-i pot alunga suferințele, să îi răpesc lacrimile și să o văd zâmbind. Mă doare, al dracu de tare, să o văd așa și sunt disperat să o țin aici cu mine și să o împiedic să apuce calea durerii. Știu ce înseamnă să suferi și să crezi că nimic pe lume nu te poate vindeca, dar cel mai rău este când te obișnuiești cu durere, iar după ce pleacă, te doare lipsa ei. Nu vreau asta pentru ea, este persoana care merită ce e mai bun pe lumea aceasta și, totuși, o văd rar zâmbind.

— De ce? ce să-i răspund? Pentru că viața e o târfă ce ne joacă după bunul plac? De ce trebuie să simțim? întreabă printre suspine.

— Pentru că suntem oameni, îi răspund și îi mângâi părul. Se ridică puțin pentru a mă putea privi.

— De ce nu putem trece peste necazuri, fără ca sentimentel noastre să fie în joc? disperarea din vocea ei mă omoară, iar lacrimile ce-i curg șiroaie pe ambii obraji mă îneacă.

— Nu putem alege. Suferim doar când ne pasă, oftează și mă privește în ochi.

— Un simplu sentiment doare mai tare decât o palmă, vorbește cu greutate.

— Sentimentele sunt palmele ce le primim de la viață și sunt destul de grele pentru un simplu om, o înțeleg atât de bine, chiar dacă nu-i cunosc cauza.

— Mi-aș dori să fim nesimțitori, nepăsători și să putem trece peste toate greutățile fără vătămări sufletești. Să nu avem inimă, așa nimic nu ne-ar mai putea răni, termină și își sprijină fruntea de bărbia mea și îmi înconjoară gâtul cu brațele.

— Unde-ar mai fi farmecul vieții fără pic de durere? întreb retoric și îi zâmbesc.

La naiba, de când o cunosc am început să zâmbesc, nici nu credeam că mai știu cum se face.

Își ridică capul și mă privește, iar pe fața ei frumoasă și tristă, apare un zâmbește ce îmi face inima să înnebunească. Nu mă pot abține, îi ating fruntea cu buzele și le țin acolo pentru câteva secunde.

— Vrei să pleci sau rămâi la oră? pare că se gândește bine la asta. Dă din umeri și iau asta ca pe un "plec". Te duc eu! Nu te las singură, ochii ei se măresc și fața i se luminează brusc.

— Mulțumesc pentru tot! rostește și mă îmbrățișează cât poate ea de tare, iar eu nu vreau să-i mai dau drumul.